Ce mâncau românii în urmă 100 de ani? Vei fi uimit de ce alimente puneau pe masă!

Dacă vom cerceta câteva lucrări ale unor cărturari care s-au ocupat de subiect - medici, etnologi ș.a. - și cărți de bucate din vremea aceea, ne vom minuna cu siguranță de uriașele prefaceri prin care a trecut societatea românească, văzute prin prisma unuia dintre aspectele cele mai grăitoare și bogate în înțelesuri ale culturii umane: alimentația.

Într-o lucrare tipărită în 1895, intitulată „Igiena țeranului român”, autorul, dr. Gheorghe Crăiniceanu, se apleca și asupra acestui aspect - „Alimentațiunea în diferite regiuni ale țerii și în diferite timpuri ale anului.”

Țăranii alcătuiau, la vremea aceea, cea mai mare parte a populației țării, iar situația lor era departe de fi înfloritoare: un deceniu mai târziu, tocmai această viață grea avea să ducă la izbucnirea mișcărilor țărănești de la începutul secolului XX, culminând cu răscoala de la 1907.

Unele lucruri nu ne surprind prea tare, de pildă observația că mămăliga era baza alimentației, deși s-ar putea să ne surprindă totuși afirmația că “uneori fac și de trei ori pe zi mămăligă.”

Se mânca mult mai multă mămăligă decât pâine, poate pentru că, așa cum se explică în carte, mămăliga este mai ușor de făcut decât pâinea. Pâinea de grâu era o mâncare mai „aleasă”, rezervată mai curând sărbătorilor. Făina albă de grâu, atât de banală azi pentru noi, era pe atunci mult mai prețuită, căci din ea se făceau multe copturi rituale - cozonaci, colaci - cu semnficație spirituală.

Pe de altă parte, oamenii de la sate mâncau multe lucruri pe care azi tot mai puțini români le mai mănâncă: știr, podbal, frunze de sfeclă, hrișcă, mei, bob, ulei de cânepă, jufă (julfă) - tot un produs obținut din sămânță de cânepă; semăna cu un fel de brânză și era folosit ca umplutură de post la plăcinte și turte ori amestecat cu "tocmagi" (tăiței).

Poate cel mai frapant aspect este consumul mic de produse de origine animală, și nu numai din motivul că respectau zilele de post. Adesea, spun diverșii informatori ai dr. Crăiniceanu, țăranii vindeau produsele de origine animală, precum păsările de curte ori untul de vacă, pentru a avea cu ce să cumpere lucruri pe care nu le puteau produce singuri în gospodărie, iar pentru propria lor hrană se mulțumeau mai curând cu produse vegetale, adăugând la nelipsita mămăligă de porumb fel de fel de fierturi de frunze și fructe, doar din când în când ouă, pește sărat și rareori carne.

Erau câteva lucruri care îl îngrijorau foarte mult pe medicul-autor. Unul dintre ele era faptul că unii dintre țărani se hrăneau foarte prost, mâncând aproape zilnic mămăligă cu ceva legume, însă dădeau banii obținuți prin vinderea alimentelor mai bune pe lucruri prea puțin necesare, după părerea lui, ori chiar dăunătoare.

„Săracul, chiar de are o vacă, găină, speculează produsele lor”, scrie autorul despre alimentația în județul Bacău, bazându-se pe rapoarte apărute în Monitorul Oficial în anii 1983 și 1894.

În județul Covurlui, „pe aceste parale cumpără articole de mercerie, boele (albele și rumenele) [adică farduri, n.r.] dacă sunt fete mari la casă, va să zică vinde hrană și cumpără otravă.” În județul Ilfov, „Femeile se îngrijesc de a produce pui de găină, gâsce, rațe, curci, dar le vând, ca să cumpere adesea sulimanuri.” În județul Roman, ”laptele, ouăle, brânza, dacă le posedă, le vând în târg pentru a-și procura alte necesare, adesea însă în profitul cârciumarului”, iar în Vâlcea,” [femeia] mănâncă pâine cu ceapă, dar își face rochie ca la oraș și muncesce pentru facerea ei o vară”.

În județul Argeș se mănâncă „ceapă, știr sau poșircă cu mămăligă, iar fasolea, lintea, cartofii și alte legume mai hrănitoare, foarte rar; productele de la păsări sau vaci mai mult le vând, rar le mănăncă; carnea, pastrama, peștele proaspăt sau sărat constituiesc niște alimente excepționale.” Și chiar „sătenii avuți tot așa se hrănesc, pe motiv că așa s-au hrănit și părinții lor.”

O altă mare problemă, care îngrijora autoritățile și pe medici, printre care și pe autorul lucrării, era obiceiul țăranilor de a consuma porumb “stricat”; cules prea devreme și depozitat în condiții necorespunzătoare, fără a fi bine uscat și aerisit, porumbul se altera, ceea ce se credea că ar contribui la apariția pelagrei, o problemă serioasă de sănătate publică pe vremea aceea.

În județul Vâlcea, notează medicul, „porumbul se culege, de sigur prin obicei, la dată fixă, fără a ține socoteală dacă e copt ori nu. Porumbul cules verde se pune în pătule de construcțiune vițioasă (sunt prea largi, ceeace împedecă circulațiunea aerului) și mucezesce. Mămăliga făcută din asemenea porumb e amară la gust și are un miros displăcut.”

Medicii și agronomii făceau recomandări insistente de a se interzice comercializarea porumbului alterat, de a se încuraja cultivarea de către țărani a unor soiuri de porumb cu coacere mai timpurie, de a-i învăța pe aceștia cum să recolteze și să păstreze corect porumbul și de a-i lămuri în privința pericolelor consumului de porumb stricat și ale consumului excesiv de porumb, în general. Se considera că acest consum mare de porumb ar fi cauza principală a pelagrei.

Problema malnutriției începea încă din copilărie:

În județul Brăila, ”după înțărcare, copiii se hrănesc în mod nerațional cu covrigi, fasole, murături etc., de aci gastro-enterite.”; în județul Botoșani: “Copiii sunt lipsiți în timpul iernei de lapte, căci vitele n-au nici coșare, nici nutreț suficient.”, iar în județul Mehedinți, ”Alimentațiunea copiilor se face din rea deprindere, încă din primul an al vieței, cu substanțe indigeste.”

Iar la maturitate, țăranii continuau să mănânce puțin și prost:

„Mâncare proastă, nesuculentă și puțină în comparație cu munca excesivă a țeranului nostru” caracterizează starea de lucruri din județul Gorj, în vreme ce prea rar se vorbește de bine despre regimul alimentar al sătenilor, de pildă în județul Ialomița, unde, se spune, „Țeranii se hrănesc substanțial cu pesce, brânzeturi și carne.”

O observație interesantă o prilejuiește analiza modului de alimentație în județul Olt, unde, după ce constată că aici „Hrana e săracă, mai mult vegetală” și insistă ca locuitorii “să fie luminați prin școale asupra îmbunătățirii hranei”, dr. Crăiniceanu afirmă că locuitorii „sunt vegetariani, pentru că prepararea bucatelor e ast-fel mai ușoară.” Interesant - nu? - prin comparație cu mentalitatea de azi, cel puțin la orașe, unde lumea consideră că e mai greu să gătești de post și că tot cu niște carne rezolvi problema mesei mai repede.

Pentru dr. Crăiniceanu, chestiunea posturilor impuse de biserică era o preocupare importantă; în opinia sa, numeroasele zile de post (peste jumătate din zilele anului) și mai ales lunga perioadă de post din primăvară (Postul Mare) contribuiau mult la starea de malnutriție a țăranilor. ” S-a remarcat de către mulți medici români că, țeranul postind, se hrănesce rău tocmai pe timpul când are cea mai grea muncă a câmpului, pe postul Pascelui; și iarna, cînd nu lucrează mai nimica, mănâncă mai bine. Mai toți au cerut modificarea felului de postire. O cer și eu, cu toate că sciu greutățile ce sunt de preîntâmpinat... [...] Azi, ca să ne ținem de lumea civilisată, se cer forțe multe, se cere o producțiune înzecită față de secolii trecuți, și prin urmare țeranul trebuie pus pe cale de a-și putea reculege aceste forțe.”

Sursa: descopera.ro