Apostolii lui Stalin: evanghelia comunistă după Vasile Luca, ministrul de Finanțe cu șase clase

26 mai 1952, dimineața. Ședință tensionată de Birou Politic al Partidului Muncitoresc Român (PMR). Vorbește Alexandru Moghioroș (născut Mogyorós Sándor): „Tovarășul Vasile Luca (n.r. – născut László Luka, fost ministru de Finanțe până în martie) nu numai că a fost de la început împotriva reformei bănești, dar a căutat să lovească și să zădărnicească înfăptuirea ei“. Gheorghiu-Dej: „Ați băgat un cuțit în spatele reformei bănești!“. Gheorghe Apostol: „Așa de dragă ți-a fost reforma că în ziua pregătirii ei ai fost la vânătoare!“.

Tensiunea e la cote maxime. Se cere demiterea lui Vasile Luca din toate funcțiile care-i mai rămăseseră: vicepremier, membru al Comitetului Central (CC) și al Biroului Organizatoric. Copleșit de situație, conștient poate de ce s-a abătut asupra lui, Luca își pune mâinile pe piept și-și pierde cunoștința, arată istoricul Robert Levy în volumul „Gloria și decăderea Anei Pauker“. Leșină.

Ce se întâmplase? Ședințele plenare din 26-27 mai nu erau, de fapt, decât finalul unui plan amplu de eliminare a celor care vor fi numiți „deviaționiști de dreapta“: Ana Pauker (născută Hanna Rabinsohn), Vasile Luca și Teohari Georgescu. Cei trei vor fi scoși din partid și anchetați mai mulți ani, însă secuiul Luca, acuzatul principal, nu va mai apuca să vadă lumina zilei în libertate. „Cazul Vasile Luca“ este rotița care va învârti acest malaxor de partid coordonat fără scrupule de secretarul general al PMR, Gheorghe Gheorghiu-Dej. Finalul: din lozinca „Ana, Luca, Teo, Dej bagă spaima în burgheji“ se păstra doar rima.

Vasile Luca, în urma discuțiilor, când mai mult se concentrase asupra lui focul, a avut ieșirea aceea, a simulat un atac de cord. Al dracului simulant! I s-a făcut rău. [...] Și a aruncat așa o amenințare că, pentru că sunt ungur, sau așa ceva. Gheorghe Gheorghiu-Dej, în ședința BP al CC al PMR din 29 noiembrie 1961

GENERALUL RĂDESCU ÎI ZICE LUI LUCA DE NEAM

Motivul principal: „grupul moscovit“, cum avea să fie numită umbrela sub care stăteau cei trei, reprezenta contraponderea autorității lui Dej în partid. Istoria va consemna această „epurare“ drept un simplu episod al luptei pentru putere specifică în orice partid, fatală în partidul comunist, deși e un pic mai mult de-atât. Totuși, Vasile Luca era, într-adevăr, unul dintre cei mai puternici. Era membru în secretariatul restrâns al CC al PCR încă de la venirea sa în România, în 1944 (n.r. – la 2 octombrie 1944, într-o ședință comună a social-democraților cu comuniștii, semnează, în această ordine, secretarii: Constantin Pârvulescu, Vasile Luca, Ana Pauker, Gheorghe Gheorghiu-Dej). Din 12 octombrie 1944, este secretar general-fondator al Frontului Național Democrat (FND), adică a unei alianțe a formațiunilor care gravitau în jurul comuniștilor (n.r. – Partidul Social Democrat, Confederația Generală a Muncii, Uniunea Patrioților, Frontul Plugarilor). Misiunea lor era răsturnarea guvernului Rădescu. „Reacționar“, generalul Nicolae Rădescu îi atacă pe Ana Pauker și pe Luca, în direct, la radio (n.r. – „sufletul negru al celor fără neam și fără Dumnezeu“), însă degeaba-i atacă. La 6 martie 1945, cu sprijinul sovieticilor, este instalat guvernul Petru Groza.

Deși nu intră în noul guvern, Vasile Luca are un rol esențial, din postura de lider al FND, în schimbarea violentă de putere. „Cetățeni, cetățene, pentru nimicirea complectă a fascismului [...] vă convocăm la marea întrunire populară din Piața Națiunii, luni, 5 martie, orele 2. Veniți cu toții pentru a înfăptui programul de guvernare FND“, scrie „Scânteia“, oficiosul comuniștilor, la 6 martie. Și chiar și așa, în ciuda ridicolei situații de a convoca o adunare într-o zi care a trecut deja, românii tot ies în stradă. La 7 martie, „Scânteia“ anunță victoria: „Guvernul călăului Rădescu a fost răsturnat prin lupta voastră dârză pentru libertate și democrație“.
De ce a pierit „grupul moscovit“

Nuanțele sunt importante: Ana Pauker, Vasile Luca și Teohari Georgescu nu erau un grup în adevăratul sens al cuvântului. Deși în strânse relații și, conjunctural, cu un trecut comun, „Ana, Luca și Teo“ aveau, într-adevăr, o putere care-i stingherea calitatea de mare lider în partid și stat a lui Gheorghiu-Dej. Pe de altă parte, lupta pentru putere nu e cheia unică în care poate fi văzut episodul început în ’52. Încape aici o discuție despre oportunism și parvenire, despre cum toți tovarășii subordonați ori prieteni cu cei trei s-au aliniat, circumstanțial, intereselor de moment. Se poate vorbi și despre rolul pe care antisemitismul l-a jucat în ultimii ani de viață ai lui Stalin, dar și despre acordul dictatorului de la Kremlin cu privire la o conducere unitară a României, în persoana lui Gheorghiu-Dej, care avea frâu liber să-i elimine pe adversarii politici, indiferent de puterea lor.


Continuarea pe historia.ro