Unul dintre modurile în care oamenii o pot lua razna este vorbirea la întîmplare, folosirea nechibzuită a cuvintelor, cultivarea frivolă a non-sensului. Lucrurile nu mai sunt numite pe numele lor adevărat, legătura între cuvînt şi realitate e suspendată, conceptele intră în delir. Ideile devin idei deviate şi fixe, asocierea lor devine aleatorie.
Se poate spune orice, pornind de la convingeri şi strategii obsesive, cu tentă maniacală. „A o lua razna“ înseamnă a bate cîmpii, a-ţi pierde cumpătul, „a o lua pe arătură”, a te sminti. Indivizii o iau, uneori, razna şi trebuie trataţi ca atare, adică răbdaţi şi îngrijiţi. Dar naţiunile o pot lua razna? Înclin să cred că nu. O pot însă lua razna conducătorii lor, politicienii lor, iar consecinţele sunt, în asemenea cazuri, devastatoare.
Nu e zi în care, uitîndu-mă, cu o vinovată încăpăţînare la televizor, să nu am sentimentul că „vedetele” scenei noastre publice şi, datorită lor, o parte din populaţia ţării, au luat-o razna. Un inventar al derapajelor, deopotrivă comice şi îngrijorătoare, de care avem parte fără încetare ar atinge dimensiunile unei vaste enciclopedii. Voi enumera, pînă una alta, doar cîteva „mărunţişuri”.
Cu ceva timp în urmă, o remarcabilă jurnalistă contemporană, care s-a distins producînd un serial de televiziune tulburător despre închisorile comuniste şi despre victimele lor, s-a trezit proclamînd că Adrian Năstase e un „deţinut politic” asemenea lui Iuliu Maniu. Cînd auzi o astfel de trăznaie, te întrebi, inevitabil, dacă doamna cu pricina a înţeles ceva din mesajul propriei ei producţii. Căci dacă Maniu a fost un precursor al lui Năstase, toată problematica dictaturii, a stalinismului, a universului concentraţionar devine derizorie. O analogie de acest tip nu poate fi decît rezultatul unui mecanism psihofiziologic care a luat-o razna: bunul simţ s-a deplasat spre viscere, gîndirea s-a instalat în ficat.
Un alt gazetar, căruia nu experienţa îi lipseşte, a comparat-o, de curînd, pe Tiţa lui Dionisie din comuna Nana cu Elisabeta Rizea. O manevră pompoasă, al cărei singur efect e terfelirea imaginii unui impunător martir al securităţii comuniste. Elisabeta Rizea a fost torturată vreme de 12 ani în puşcăriile ţării ei şi s-a comportat ca o sfîntă. Nu stau să judec întîmplarea penibilă de la Nana, a cărei „eroină” se ceartă cu soacra ei „pentru un veceu în curte” şi pe care Florică, bărbatul ei o face „tîmpită” pe un post de televiziune. Dar a cupla îmbrînceala mitocănească de-acum cu destinul Elisabetei Rizea e, pur şi simplu, a o lua razna. „Trei zile dacă mai trăiesc, da' vreau să ştiu că s-a limpezit lumea” – e una din vorbele memorabile ale Lisavetei. „Lasă că ţi-o limpezeşte dom` Cornel!” – îţi vine să reacţionezi, caragialeşte, dinaintea acestei frumoase năzuinţe: „a limpezi lumea” e tocmai a o împiedica să o ia razna. E ceea ce se ştia în lumea ţărănească tradiţională şi nu se mai ştie azi, printre orăşenii prea slobozi la gură din jur.
Parcurg, uneori, rapid, comentariile de pe forum, postate la capătul cîte unui articol publicat de mine sau de alţii. Sunt stupefiat. Să nu se supere autorii comentariilor cu pricina, dar nu pot să nu observ că ceva o ia zilnic razna în demersul lor. Articolul e, de regulă, un simplu pretext. Unii, mereu aceiaşi, mă beştelesc crîncen, ceea ce nu duce nicăieri. Nici eu, şi, sper, nici ei, nu trăim din asta. Ceilalţi se irosesc în lungi cafturi intestine, cînd brutale, cînd infantil sarcastice, fericiţi, pare-se, să-şi dea o identitate. Cutărică îl sfîşie pe Cutăroi, Cutăroi îl calcă în picioare pe Cutărică. Cinstit vorbind, această trîntă patetică nu interesează pe nimeni. E un simplu ecou, anonim, al bătăliilor mediocre de la vîrful piramidei politice. Ar fi mult mai profitabil, dacă nemiloşii combatanţi ar mai citi vreo carte, ar asculta ceva muzică, ar face o plimbare în aer liber.
Dar cum să le porţi pică, atunci cînd vezi cum o ia razna, cu o rîvnă de stahanovist, prim-ministrul. A devenit un campion al inadecvării, al bramburelii comportamentale. Zice „fascist”, dar nu ştie exact despre ce e vorba. Zice „război” şi rîde. Îi încondeiază pe Patapievici şi Mihăieş, fără să aibă nici cea mai mică idee despre ce-au făcut şi ce au scris. Domnul prim-ministru – se vede cu ochiul liber – n-a citit prea pofticios în viaţa lui. Marea lui performanţă e că, fără să fi citit decît niţeluş şi fără să fi scris nimic, a căpătat titlul de doctor. E Che-Guevarist, dar (ca şi dl. Mazăre, impozantul său amic), nu ştie cine e, de fapt, Che Guevara. E supărat pe „anti-români”, dar nu realizează că tinde să devină o dezonorantă caricatură a ţării pe care se străduieşte, stîngaci, să o reprezinte.
Într-o ţară normală, într-o ţară care n-ar fi luat-o razna, dl. Ponta ar fi rămas, în cel mai bun caz, pînă la adînci bătrîneţi, preşedintele tineretului socialist din frumosul sat Ghizdăveşti. Dar a ajuns şef al întregului popor. Şi se identifică sincer cu acest trist accident. E băşcălios cînd trebuie să fie sobru, sau măcar bine crescut, e burzuluit şi autoritar cînd ar fi de preferat un pic de umor. În principiu, „a o lua razna” nu îngăduie grade de comparaţie. Dar dl. Ponta e dincolo de gramatică. E „mai razna” decît ne-am fi putut închipui. E foarte razna. Am putea însă, dacă-l votăm, să ajungem chiar mai razna decît el!
