10 adevăruri sau falsuri despre primul Rege al românilor

Deși cronologia manualelor noastre îl plasează în epoca modernității, cred că putem în egală măsură spune că acest conducător a fost cel odată cu care debutează contemporaneitatea românească. În cele ce urmează, vom prezenta câteva dintre ideile cele mai vehiculate în legătură cu acest rege – și vom vedea care dintre ele sunt adevărate și care false.

1. Tânărul Karl-Anton de Hohenzollern-Sigmaringen a fost alegerea cea mai bună pentru a fi domn după Alexandru I. Cuza.

(Mai curând) Fals. Prin consecințele lungii sale domnii de 48 de ani, domnitorul și apoi regele Carol I-ul pare a confirma această idee. Dar onestitatea rememorării istorice ne obligă să reamintim că el nu a fost prima – ci cea de-a doua alegere a românilor ca domn străin. După detronarea (forțată, dar pragmatică) a lui Al. I. Cuza din 11 februarie 1866, prima opțiune a elitei românești (la începutul primăverii acelui an) a fost – la sugestia Împăratului Franței Napoleon al III-lea – contele Phillipe de Flandra. Acesta inițial a părut a accepta onorabila ofertă – dar, sfătuit de familia sa, a declinat-o apoi repede. Motivul? Unul ce ținea de orgoliul blazonului: contele ar fi fost primul vlăstar al arborelui genealogic al familiei sale care ar fi devenit (ca domn al României) supus al sultanului Otoman – pentru că România anului 1866 nu era un stat independent. Carol de Hohenzollern-Sigmaringen nu a avut această reținere – și vom încerca mai jos să explicăm de ce.
 
2. Domnitorul Carol a avut de la bun început ideea/speranța independenței României.

(Posibil) Adevărat. Ipoteza pe care o avansez aici urmează a fi confirmată (sau nu) de cercetarea viitoare – o privire mai adâncă în corespondența și dosarele cancelariei germane poate ne-ar ajuta din acest punct de vedere. Se știe că prințul Carol a avut asentimentul regelui francez Napoleon al III-lea și al cancelarului german Bismark pentru a accepta tronul (modest, atunci) al României. Dat fiind că în toate epocile recente au fost oameni care au știut să citească o hartă – adică să anticipeze ziua de mâine, pe cât posibil, pe baza realităților curente –, nu este exclus ca vreunul dintre cei consultați de Carol înainte de a veni în România să-i fi sugerat că, de un secol, Imperiul Otoman bătea în retragere în Europa. Independența României era așadar o posibilitate, printre altele. În 1866, nimeni nu-i putea garanta tânărului (de 27 de ani) Carol că va fi regele independențeiromânești – dar îi putea semnala că acest lucru s-ar putea să se întâmple cândva, în viitorul previzibil.

3. Prin faptele sale, domnitorul Carol I-ul s-a impus de la bun început dreptconducătorul de care România avea nevoie.

Fals. La drept vorbind, tânărul domnitor nu s-a impus în primii ani aproape deloc – din simplul motiv că între intențiile sale și realitatea politică românească era o autentică diferență culturală (vezi mai jos, punctul 5). Din primăvara anului 1866 și până în primăvara anului 1871, așadar în 5 ani, la București s-au succedat 10 guverne și de o două ori pe-atâtea remanieri guvernamentale. Logica istorică ne îndeamnă să credem că destinul viitorul rege a stat în cumpănă în timpul războiului franco-prusac din 1870. Dacă acest război ar fi fost câștigat de Franța, republica de la Ploiești – atât de caricaturizată de dramaturgia română prin I.L. Caragiale – ar fi putut deveni realitate politică. Dar câștigarea războiului de către Prusia i-a mai calmat pe francofilii români, care au trebuit să se împace, astfel, cu un domnitor german pe tronul țării. În martie 1871, excedat de toate problemele, Carol I-ul a dorit în mod serios să abdice. Dar acest act ar fi coborât România în haos – și, spre meritul lor, politicienii de la București au înțeles acest lucru. Prin insistența conservatorului Lascăr Catargiu, Carol I-ul renunță la gând – și va urma un guvern (conservator) surprinzător de stabil, vreme de 5 ani. (Și) cu ajutorul Prusiei, domnitorul Carol I-ul câștigase această rundă politică.
 
4. Carol I-ul era un maniaco-depresiv, zgârcit și introvertit.

Fals. Atât de stimat astăzi, în timpul vieții Carol I-ul a avut foarte mulți contemporani care nu l-au simpatizat deloc. Socialiști radicali, liberali radicali sau radicali pur și simplu – mulți îi visau abdicarea. Paradoxul situației face ca libertatea presei garantată de Constituția din 1866 să le dea tuturor, admiratori sau detractori, drept egal la cuvânt. Așa au luat naștere unele clișee care vor dăinui (oare de ce?) și în timpul comunismului, privind firea închisă (sau etern constipată, spuneau unii rău-voitori) a fostului rege. Adevărul este mai puțin spectaculos – și rămâne un imbold la meditație. Carol I-ul provenea dintr-o ramură a familiei de Hohenzollern mai modestă material, ale cărei șanse de accedere la un tron european erau relativ reduse. De aici marea chibzuință a domnitorului, ulterior rege. Valoarea banului era mare în socotelile lui Carol I-ul. Este adevărat că el cerea deseori decontările proiectelor statale – pentru a se convinge că sunt corecte. De la căile ferate (începute nefast, cu trustul falimentar Strousberg, în primii ani ai domniei) și până la construcția podurilor (de genul celui al lui Anghel Saligny, care era menit să românizeze Dobrogea) sau la construcția Bibliotecii Universitare (inaugurată în 1914), Carol I-ul a fost un conducător pentru care cheltuirea banului public a stat mereu sub semnul vigilenței (să fi bănuit el că politicienii români nu sunt foarte atenția la asta?!). Grigore Antipa, care un deceniu a navigat cu regele, anual, pe Dunăre, până în Deltă, vorbea despre modestia preferințelor culinare ale regelui: Carol I-ul n-a fost niciodată nici goumand și nici gourmet – el mânca frugal, ca un ofițer, și abia în România a descoperit o oarecare plăcere pentru ciorba de pește lipoveană și pentru crapul la proțap. Pentru un rege care a reinventat România, modestia sa a fost salvatoare.

Continuarea pe historia.ro