În ciuda imaginii triumfaliste promovate de presa vremii, România ultimilor ani ai regimului Ceaușescu devenise pentru mulți o țară de nelocuit. O serie de documente ale Securității, recent desecretizate de CNSAS, arată adevărata amploare a fenomenului, comparabil cu un exod. Zeci de mii de români – în mare parte etnici germani sau maghiari – au profitat de orice portiță pentru a părăsi țara.â
Deși presa vremii prezenta o societate „model”, documentele Securității prezentate pe Facebook, într-o analiză CNSAS, dezvăluie o realitate dură: între 1987 și 1989, zeci de mii de oameni au cerut plecarea definitivă în Republica Federală Germania, iar mii au ales rute ilegale – rămânând în străinătate după excursii sau trecând clandestin frontiera.
Zeci de mii de români au părăsit țara în câțiva ani, iar alte zeci de mii erau pe listele de așteptare
Fenomenul a devenit atât de amplu încât unele județe au ajuns epicentre ale exodului: Sibiul, cu mii de dosare blocate, iar Timișul și Mehedințiul, lidere la fugari peste granița terestră sau fluvială.
Numărul tot mai mare al celor care au decis să plece a lovit direct structura profesională: muncitori calificați, profesori, medici și specialiști au părăsit România, lăsând fabrici, școli și spitale fără personal esențial. Documentele arată că inclusiv membri ai Partidului Comunist au folosit pașapoarte pentru a pleca în Occident.
În ultimii 3 ani ai dictaturii Ceaușescu, 47.132 de solicitări noi au fost depuse oficial pentru plecarea definitivă în R.F. Germania.
Regimul a cedat parțial presiunilor (mai ales celor externe) și a aprobat 35.486 de plecări, menținând un ritm controlat de circa 12.000 de emigranți anual (12.575 în 1987, 12.744 în 1988 și 10.147 în primele 8 luni din 1989).
La 1 septembrie 1989 exista un stoc uriaș de 88.939 de cereri în curs de soluționare (citește: blocate; unele dosare trenau încă din 1975!), arată analiza CNSAS.
1987 și 1988, anii record ai evadărilor. În 1989 a „fugit” și Nadia Comăneci
Cu doar câteva luni înainte de Revoluție, România era o societate în implozie demografică și profesională. Pentru mulți, fuga din „Epoca de Aur” nu era un gest politic, ci singura șansă la o viață normală.
Anul 1987 a fost marcat de un număr ridicat de solicitări noi (19.407) și de 2.346 de persoane care nu s-au mai întors din excursii. Frontiera era trecută ilegal de 481 de persoane, în timp ce 114 erau prinse.
Anul 1988 reprezintă vârful disperării sociale și al evaziunii. S-a înregistrat cel mai mare număr de rămâneri ilegale în străinătate (2.822 persoane) și o dublare a fugilor reușite peste graniță (1.088 persoane). Totodată, numărul celor prinși pe fâșie s-a dublat față de 1987 (220 persoane).
Anul 1989 (ianuarie – septembrie): regimul a înăsprit drastic acordarea vizelor turistice, fapt ce a dus la scăderea numărului rămânerilor din excursii la doar 368. În schimb, fuga prin fâșie a rămas la cote alarmante (674 reușite și 150 prinși în doar 8 luni), în timp ce regimul a accelerat aprobările oficiale (10.147), posibil pentru a mai elibera din presiunea internă.
