"Înarmat cu o carieră prestigioasă, cu o cultură pe măsură şi cu o inteligenţă dedicată geostrategiilor, Adrian Severin, invocând diverse scrieri şi declaraţii, ajunge, zilele trecute, la următoarea concluzie: există o alianţă secretă, tacită şi mai puţin tacită, între Moscova şi Washington. Peste capul Europei. Peste capul celorlalte state. Utilizând instrumente, recunosc, mai modeste, dar fructificând, din plin, logica formală, eu am ajuns la o concluzie contrară. Dacă cumva există o înţelegere, aceasta este, mai degrabă, pe axa Moscova - Berlin.
Una peste alta, fie şi numai din confruntarea celor două teorii, care au numeroşi partizani de-o parte şi de cealaltă, reiese că Vladimir Putin joacă la două capete. Cel puţin două capete. Şi asupra unei realităţi, acum, aproape toată lumea este de acord: din jucător de mâna a doua, dintr-un stat pedepsit, îndiguit, izolat, prin câteva strălucite, dar şi cinice mişcări politice, Rusia devine, nu numai jucător de prim rang, ci şi arbitru. Ceea ce înseamnă, nici mai mult, nici mai puţin, că, din ceea ce diplomaţii numesc “partea problemei”, Moscova are vocaţia de a deveni “partea soluţiei”. A cărei soluţii?
În acest moment, în conflictul generat de îndelungata criză din Orientul Apropiat, sunt angrenate, într-un fel sau altul, nu mai puţin de 40 de state. Între acestea există sau urmează să se încheie alianţe. Ceea ce nu înseamnă că pe parcursul acestui conflict, poate până la declanşarea lui la scară globală, nu trebuie eliminate şi ipoteza desfacerii unora dintre alianţele existente.
Ce se întrevede până în acest moment? Într-o parte există NATO. O alianţă dominată de Statele Unite. Dar care este divizată în ceea ce priveşte conflictul al cărui epicentru este Orientul Apropiat. Mai mult decât atât. Chiar şi în Statele Unite, până una - alta, cea mai redutabilă forţă militară a lumii, opiniile sunt contradictorii. Există, la vârful decidenţilor politici de la Washington, persoane care îl aplaudă pe Putin. Şi există, de asemenea, persoane care îl acuză, în mod violent, de declanşarea unor agresiuni din ce în ce mai greu de controlat. Şi care cer pedepsirea Rusiei.
Şi mai există Uniunea Europeană. Care, dincolo de câteva armate naţionale, mai mult sau mai puţin consistente, nu reprezintă, în sine, o forţă militară de prim rang. Uniunea Europeană, în sine, nu poate juca, sub aspect militar, un rol relevant.
În jocul alianţelor, însă, în timp ce Europa este divizată, în timp ce există o falie din ce în ce mai pronunţată între statele europene şi Statele Unite ale Americii şi în timp ce, cum arătam succint, opiniile sunt contradictorii şi la Washington, în cealaltă parte a spectrului politic şi militar se conturează, totuşi, câteva opţiuni.
Şi aici intervine jocul strălucit, pervers şi periculos al Rusiei. Intervenind brutal în Siria, după ce a făcut acelaşi lucru, cu succes, în Ucraina, Rusia reuşeşte să-şi identifice, pas cu pas, noi aliaţi. Dar şi noi duşmani. În jocul alianţelor, Rusiei, strategii de la Kremlin au reuşit să creeze o uriaşă confuzie. Cochetând cu state din fosta Europa de Est, acum membre ale Uniunii Europene şi NATO, Rusia a obţinut două rezultate. Pe de o parte, a ostilizat câteva ţări de la periferia Uniunii Europene, cum este România şi Polonia, şi, pe de altă parte, în mod tacit, şi-a apropiat alte state. Cel mai elocvent caz fiind cel al Ungariei. În acelaşi timp, o serie de interese comune, oculte pentru publicul larg, apropie, din când în când, în chestiuni semnificative de politică externă, de geopolitică, Moscova de Berlin şi, uneori, chiar de Paris. Putin creează astfel o punte, dacă nu cumva chiar o axă de interese între Federaţia Rusă şi Germania".
Citeşte continuarea pe corectnews.com.
