Când nu știi să produci, taxezi! Deficitul nu este o problemă contabilă este o problemă structurală.

În paralel, 12 miliarde de euro se evaporă anual prin optimizare fiscală sofisticată, prin mecanisme perfect legale formal, dar profund discutabile economic. Și în fața acestei realități, guvernul a decis să rezolve problema prin majorarea taxelor pentru toată lumea. Este ca și cum ai avea o țeavă spartă în subsol, dar în loc să o repari, mărești prețul apei.
 
Un guvern care ar fi vrut să rezolve problema structural ar fi început cu lucrurile grele. Să oprească scurgerea de profit. România este economie deschisă, ceea ce este bine. Dar o parte din marjele economice generate aici sunt transferate prin servicii intragrup supraevaluate, dobânzi interne artificiale, royalties pentru active intangibile evaluate generos, structuri intermediare în jurisdicții cu fiscalitate prietenoasă. Nu este un secret, este literatură de specialitate.
 
În loc să întărească structurile de control pe prețuri de transfer, în loc să profesionalizeze administrarea fiscală, în loc să atace zonele unde se pierd miliarde, statul a ales varianta ușoară, impozitarea suplimentară a celor care nu pot muta nimic peste noapte. Este mai simplu să verifici o brutărie decât o multinațională cu zece entități în cinci jurisdicții.
 
România are un privilegiu rar în Europa, mix energetic diversificat și resurse naturale semnificative. Gaz în Marea Neagră, nuclear, hidro consistent și potențial regenerabil real. Și totuși, industria românească plătește energie la prețuri volatile, fără contracte stabile pe termen lung, fără predictibilitate. În loc să creeze un cadru prin care energia să devină avantaj pentru producție, guvernul a preferat soluția administrativă, intervenții punctuale și taxe compensatorii. O țară care vrea să se industrializeze nu taxează energia, o face competitivă.
 
România produce masiv materie primă agricolă, dar procesarea este insuficientă. Deficitul agroalimentar nu este un accident. Este consecința lipsei de infrastructură pentru procesare, logistică și integrare verticală. Ar fi fost nevoie de hub-uri regionale de procesare, contractare pe termen lung cu fermierii, investiții în branduri românești competitive, stimulente pentru procesare internă. În schimb, am primit o creștere de taxe.
 
Investițiile străine sunt esențiale, dar fără integrare locală, ele devin enclave. Facilitățile fiscale ar fi trebuit legate de un procent minim de furnizori locali, centre de cercetare și dezvoltare, reinvestire parțială a profitului și programe reale de formare profesională. Nu pentru a penaliza investitorii, ci pentru a construi ecosisteme industriale. Dar asta presupune negociere serioasă și competență politică. Majorarea taxelor presupune doar o ședință de guvern.
 
România are firme competitive dar ce le lipsește este finanțarea pentru a scala, garanții pentru contracte externe, asigurare de risc comercial, diplomație economică orientată pe rezultate sprijinită puternic de SRI si SIE. Alte state își apără și susțin exportatorii, noi le mărim taxele și le cerem să fie competitivi.
 
Este o diferență fundamentală între echilibrarea unui buget și dezvoltarea unei economii. Un contabil închide anul fiscal. Un strateg construiește următorul deceniu. Majorarea taxelor poate produce venituri pe termen scurt. Dar dacă este aplicată într-un context în care baza industrială este fragilă, capitalul autohton este subcapitalizat, energia este volatile și exporturile sunt concentrate efectul este simplu, comprimă investiția și reduce dinamica economică. Într-o economie cu productivitate scăzută, taxele mai mari nu generează prosperitate, generează frânarea economiei.   
 
Guvernul vorbește despre stabilitate, dar stabilitatea reală nu vine din majorări de taxe, ci din export net pozitiv, energie competitivă, lanțuri valorice integrate, profit declarat și taxat corect și capital românesc puternic. Stabilitatea nu se obține prin presiune fiscală suplimentară pe cei care deja produc.
 
Înainte de a crește taxele, un guvern conservator strategic ar fi anunțat o reformă dură pe optimizarea fiscală agresivă a multinaționalelor, o lege a energiei industriale pe termen lung, un program național de procesare agro, integrare locală obligatorie în ajutoarele de stat și un program național de susținere a exportatorilor. Abia apoi, dacă tot nu ajungeau banii, ar fi putut discuta despre ajustări fiscale temporare și țintite.  
 
România nu are nevoie de mai multe taxe, România are nevoie de mai multă valoare adăugată. Nu are nevoie de mai multă presiune fiscală, are nevoie de mai multă integrare economică. Nu are nevoie de reflexe contabile, are nevoie de viziune industrială.
 
Când un guvern alege taxele înaintea reformei structurale, transmite un mesaj clar, nu schimbăm modelul, doar îl finanțăm mai scump. Iar istoria economică este limpede, țările care au crescut nu au făcut-o taxând mai mult, ci producând mai mult. Restul este doar administrație de criză sau subminarea economiei naționale.
 
Ninel PEIA
Senator al României
Chestor al Senatului