În decembrie 1899, Senatul dezbătea un proiect de lege privind căsătoriile militare. Scopul declarat al legiuitorilor români era ca această chestiune să fie „stabilită pe baze solide şi în interesul atât al familiei, cât şi al armatei”. În epocă ofiţerii erau văzuţi ca o „clasă foarte însemnată a ţării, care trebuie îngrădită de orice dificultăţi ale vieţii, adăpostită de sărăcie”, potrivit Institutului de Studii Sud-Est Europene.
Din aceste considerente viitoarele soţii ale ofiţerilor trebuiau să treacă de testul îndeplinirii „condiţiunilor de onorabilitate” şi al dotei.
Dota pe care o ia ofiţerul să fie reală, nu iluzorie, declara ministrul de război, gen. Iacob Lahovari, deoarece „părinţii vor să-şi căsătorească fetele după militari, dar să le dea dota cea mai mică posibilă, numai căsătoria să se facă”.
Parlamentarii au dezbătut intens și problema zestrei viitoarelor soţii de militari, dar și statutul profesional. Astfel, aleșii au decis că viitoarea soție NU POATE FI o funcționară a statului.
Motivul era că în loc de a se îngriji de instrucţia şi educaţia copiilor, acestea vor nutri „visuri de mărire la care ar putea ajunge prin soţul său militar, căci acesta trebuind să înainteze, cu speranţa că va fi nevastă de maior, de colonel, soţia lui va căuta să iasă în lume, să joace un rol mai înalt decât acela la care trebuie menţinut pentru ordinea în Stat”.
