"Fuck USA" sau cum au învins propagandistic sârbii NATO

 Sub presiunea internațională crescândă, la începutul anului 1999 au avut loc mai multe runde de negocieri sârbo-albaneze, care au eșuat în final la Rambouillet, în Franța. Ca urmare, NATO a declanșat pe 24 martie 1999 o campanie de bombardamente aeriene asupra întregului teritoriu al Iugoslaviei, pentru a-l obliga astfel pe Slobodan Miloșevici să retragă forțele armate sârbe din provincie. Acest conflict aero-terestru a creat în dreptul internațional controversatul precedent al intervenției armate în afacerile interne ale unui stat din considerente umanitare – protejarea etnicilor albanezi din provincia Kosovo. După 78 de zile de bombardamente, punctate cu numeroase incidente de daune colaterale, intens exploatate mediatic, Miloșevici a cedat condițiilor aliate. La Kumanovo a fost semnat, pe 9 iunie 1999, un Acord tehnic de retragere a forțelor sârbe și de ocupare a provinciei de o forță NATO formată inițial din 50.000 de militari KFOR (Kosovo Force), care avea misiunea de a asigura pacea și stabilitatea zonei. Provincia a fost condusă în baza Rezoluției 1244 a Consiliului de Securitate de o administrație ONU – UNMIK, până la proclamarea unilaterală a independenței provinciei pe 18 februarie 2008. Miloșevici a fost răsturnat de la putere în septembrie 2000 și predat Tribunalului Penal de la Haga pe 31 martie 2001 pentru a fi judecat pentru crime de război împotriva umanității, decedând în arest la 11 martie 2006.

Intervenția NATO din 1999 împotriva Serbiei a fost însoțită de un amplu război propagandistic. La fel s-a întâmplat și în perioada 1991-1995. De data aceasta, propaganda sârbă a învățat din greșeli și s-a ridicat la nivelul atacului mediatic al NATO. Cum a reușit Belgradul această performanță?

Învățând lecția amară a zdrobitoarelor înfrângeri mediatice și imagologice suferite pe plan internațional în timpul conflictelor cu croații și bosniacii din anii 1991-1995, Belgradul și-a luat din timp măsuri severe de precauție. Legea privind Informațiile Publice din 20 octombrie 1998 a asigurat justificarea legală a măsurilor represive și de cenzură în plan mediatic ale regimului Miloșevici, chiar dacă ele contraveneau flagrant documentelor Națiunilor Unite și europene privind drepturile omului, libertății de expresie.

Conform acestor prevederi legale, mass-media sârbă nu mai putea difuza programe sau informații de proveniență străină, dar și internă, dacă acestea aveau „un conținut politic sau propagandistic“ susceptibil de a induce populației frică, panică sau defetism, afectând capacitatea de răspuns a cetățenilor pentru apărarea integrității Republicii Serbia sau a Republicii Federative Iugoslavia.

Propaganda Belgradului

Imediat după ce au început atacurile aeriene ale NATO în 24 martie 1999, Ministerul Informațiilor condus de reprezentantul Partidului Radical, Alecsander Vucic, a emis instrucțiuni obligatorii pentru toată mass-media din Iugoslavia, care cuprindeau linii directoare (media guide-lines) severe. Potrivit acestora, era interzisă difuzarea oricăror date privind pierderile armatei sau ale poliției, iar editorialele trebuiau să servească doar intereselor statului, fără nici cea mai mică urmă de panică sau defetism.

Dimpotrivă, au fost impuse permanente referiri la violarea Cartei Națiunilor Unite, a drepturilor omului de către NATO, alianță a cărei agresiune trebuia mereu amintită că nu era susținută de toate națiunile. Mai mulți jurnaliști cunoscuți au fost în continuare arestați, persecutați sau amenințați în diferite moduri, culminând cu asasinarea în plină stradă, la 12 aprilie 1999, a lui Slavko Curuvija, patronul și editorul lui „Dnevni Telegraf“, a cărui moarte a fost anunțată la Belgrad doar de cotidianul „Blic“.

În fața acestor presiuni nimicitoare presa independentă sârbă a trebuit să se supună, pentru a putea supraviețui războiului, astfel încât să-și poată face din nou auzită vocea după ieșirea din starea de război.
În toate formele sale, propaganda sârbă a știut să atingă corzile sensibile ale populației și să exploateze cu o maximă eficiență resursele morale ale acesteia privind remarcabila și tradiționala sa capacitate de rezistență în fața unui agresor mult mai puternic, astfel încât a reușit să coaguleze cu adevărat un front de luptă sârbă anti-NATO, la care s-au raliat chiar și oponenții politici ai lui Miloșevici. Anihilarea opoziției anti-Miloșevici, ca urmare a declanșării bombardamentelor împotriva Iugoslaviei a fost atât de evidentă, încât ea a fost sesizată și comentată de aproape toată mass-media internațională, o voce distinctă și pertinentă în acest sens fiind cea a jurnalistului BBC transmițând din Belgrad, John Simpson.

Continuarea pe historia.ro