Lupta titanică a lui Tibi Ușeriu și a tuturor celorlalți sportivi care participă la ultramaratonul artic, cu cea mai ostilă vreme de pe planetă, este o dovadă a capacității omului de autodepășire. Relatările din jurnalul expediției nu mai au nevoie de alte comentarii.
Raport de cursă - ziua 6
TASULEASA SOCIAL·15 MARTIE 2018
Dragilor, eu pot scrie aici niște cuvinte, dar cuvintele sunt atât de goale de înțeles ...
Am să încerc să aștern pe hârtie lacrimile care ne-au umplut ochii miercuri dimineață, atunci când am privit filmarea. Am să încerc, deși știu că nu am cum să reușesc. Nimeni nu poate așa ceva.
Mai avea câțiva kilometri până în Inuvik. Gonise din toate puterile, își irosise toată energia, cu un singur gând în cap : să iasa de pe Ice Road ...
E amețit de foame, merge în zig-zag. Se oprește și încearcă să mănânce ceva. Nu reușește, corpul nu mai vrea nimic rece, corpul îi cere o mâncare caldă.
Hamul e pe jos, la fel si bețele. Incearcă să se aplece, dar nu reușește. Spatele doare cumplit iar picioarele sunt ca doi copaci înfipți adânc în gheață.
Așa că îngenunchează. A câta oară ? Nu-și mai amintește. Stie doar că trebuie să se ridice iar. Stă în genunchi și privește în zare, către Inuvik, și-și spune : Hai Tibi, încă doi kilometri si mâncăm ceva cald.
Cu greu își pune hamul peste umeri, mâinile nu îl ascultă.
Apucă bețele si se proptește în ele, dar nu reușește să se ridice, bețele fug in toate părțile, așa că le ia pe rând, cu ambele mâini, ca un copil care învață să scrie.
Respiră adânc și reușește să pună un picior pe pământ. Pauză de odihnă. Respiră adânc, se opintește în bețe cu tot ce are și se ridică ... încet ... ca un moșneag.
Nu a avut putere sa spună nimic. Un pas, încă un pas, încă un pas ... și s-a pierdut în zare.
A ajuns în Inuvik exact când trebuia. O cifra pe o foaie de hârtie. Miracol... sau nu... ?
Organizatorii îl așteptau cu trei mașini, dar nu a întors capul către ei, ar fi fost prea obositor. Un pas, încă un pas, încă un pas ... până la capăt. Capătul e Inuvik acum.
Nu l-au văzut niciodată așa. S-au speriat.
Au venit doctorii și l-au examinat pe toate părțile. Picioarele umflate, dar fără degerături, doar degetul cel mare, care acum e mai scurt puțin. Piele pe tălpi nu mai are de mult timp, s-a dus treptat, dar în rest ... nimic.
Au ridicat din umeri, ca de obicei : “He is ok !”
Nu a mai sunat. Dimineață a plecat ca un uragan. Nu știm ce s-a întâmplat acolo, dar a gonit toată noaptea ca și cum cursa atunci ar fi început. Am încercat să îl sunăm, dar nu am reușit.
Ne-am uitat toată ziua la un ecran, cum zboară cifrele. După câteva ore era la 500km, iar acum mai are un strop și ajunge la punctul de control. Va ajunge acolo cu 7 ore mai repede decât planul ... Halucinant !
Nu știm ce e acolo, nu știm de ce gonește așa, știm doar că ar fi bine să nu se pună nimeni în calea lui.
Mai sunt sub 100km până la final !
Anul trecut, la plecarea din CP7 a spus : “Ne vedem în Tuk, eu până la final nu mă mai opresc !”
În mod normal ar fi trebuit să termine cursa în noaptea de joi spre vineri, dar la cum gonește, e posibil sa termine joi spre seară.
Oameni dragi, oameni frumoși, haideți să îl însoțim până la final ! Un strop mai este !
