Subteranele istoriei. Mărturisirea-testament a generalului Iulian Vlad, ultimul șef al Securității

Este mărturia-testament pe care Iulian Vlad a decis să fie vizionată doar după moartea sa.

"Este o relatare de neprețuită valoare asupra sfârșitului unei epoci și a unei întregă clase conducătoare, cu amănunte absolut senzaționale și niciodată știute public până acum, o relatare când profund emoțională, când calmă, câteodată chiar detașată. Dar, în orice caz, este o pagină de istorie care nu trebuia să lipsească pentru înțelegera climatului și evenimentelor din Decembrie '89", spune jurnalistul Cristian Unteanu, cel care realizează emisiunea "Realitatea Geopolitică" la Realitatea TV.

Prima parte a interviului cu generalul Iulian Vlad a fost publicată joi, 21 decembrie, pe Adevarul.ro:

Cristian Unteanu: Începem de la un moment-cheie: celebra întâlnire din Malta, din 2-3 decembrie 1989, dintre Mihail Sergheievici Gorbaciov și George Bush tatăl. Fabulos mi se pare că raportul semnat de dumneavoastră, raport olograf, semnat și parafat de generalul Iulian Vlad, șeful Departamentului Securității Statului, adresat președintelui României Nicolae Ceaușescu, privind problemele ce urmau a fi abordate în cadrul întâlnirii de la Malta. Anunțați în raport inclusiv reunificarea Germaniei, inclusiv că există un acord între cele două puteri pentru a redefini sferele de influență. A ajuns acest raport la el? De ce n-a făcut nimic?

Generalul-colonel Iulian N. Vlad: Rapoartele de acest fel întotdeauna i le înmânam personal. Erau mai multe modalități pe care le utilizam în informarea șefului statului, de la informările verbale, în chestiuni care necesitau o maximă urgență, apoi erau informările care se făceau prin buletinele de informații, cum se fac de fapt peste tot, și erau aceste note, rapoarte olografe, care aveau drept obiect probleme dintre cele mai importante și asupra cărora era necesar ca șeful statului să reflecteze. Era, deci, un sistem care devenise o regulă și a funcționat fără reproș.

Fără reproș ca sistem. Dar ca finalitate?

Este o chestiune pe care trebuie să o discutăm de principiu. Instituția pe care am condus-o eu, la fel ca toate celelalte de acest fel existente în lume, avea datoria să culeagă informații care să privească interesele statului. Informații care să contribuie la apărarea țării, să previzioneze eventual evenimente. Dar hotărârile în baza acestor informații le ia cel care este îndrituit să o facă – președintele, adică șeful statului, sau guvernul.

Aici era vorba despre schimbarea paradigmei politice în lume. De ce nu a reacționat?

Au fost informații – acesta este numai un exemplu, dar au fost și alte rapoarte cu informații foarte importante și de stringentă actualitate. Din păcate, în unele cazuri nu au fost luate în calcul. Ar fi absurd să calific un mod sau altul de a fi fost tratate, dar cert este că ele nu s-au finalizat așa cum ar fi trebuit. Problema trebuie s-o vedem în ansamblul stărilor de lucruri care existau la acea dată și mai cu seamă la cele care se prefigurau. Pentru că erau limpezi și pentru oameni mai puțin informați sau care să nu fi operat cu asemenea instrumente să-și dea seama că se petrece ceva grav în lume. Atât cât se putea informa românul la vremea aceea și, din păcate se informa puțin, pentru că posibilitățile lui de informare erau limitate. Ceaușescu n-a ieșit să facă declarații pe baza informațiilor pe care le-a primit. Trebuia să acționeze într-un fel sau altul. Cum? E foarte greu de spus.

Și anume?

Sigur, România, până la un anumit timp, a considerat că aliații cei mai importanți pe care poate și trebuie să se bizuie în orice împrejurare sunt Uniunea Sovietică și celelalte țări membre mai cu seamă ale Tratatului de la Varșovia sau toate celelalte țări socialiste. În decembrie 1989, România nu se mai putea bizui pe apărarea Uniunii Sovietice. Ba dimpotrivă. Uniunea Sovietică proferase amenințări la adresa României încă demult, de la ocuparea Cehoslovaciei. Ba chiar se luase o anumită hotărâre atunci, dar, datorită mai cu seamă intervenției unor prieteni pe care-i avea România la timpul acela, Uniunea Sovietică n-a dat curs intențiilor ce le avea și cu privire la România.

Care erau acei prieteni în epoca Cehoslovacia?

Este foarte important acest lucru. Cel mai prompt dintre prietenii de atunci ai României, care a intervenit la foarte scurtă vreme și intervenția a fost foarte oportună, a fost China. Guvernul chinez atunci a declarat deschis că, în cazul în care Uniunea Sovietică intră în România – ocupase deja Cehoslovacia –, China va pătrunde pe teritoriul sovietic. Prin Manciuria și prin alte părți. În al doilea rând, un mare prieten al României a fost generalul De Gaulle. Am avut prilejul să-i fiu în apropiere mai cu seamă în timpul vizitei pe care a făcut-o în România. Și am fost alături de șeful statului român și de șeful statului francez în drumurile pe care le-a făcut în țară și am ascultat care au fost sfaturile pe care De Gaulle i le-a dat lui Ceaușescu. Și în al treilea rând, declarația președintelui Johnson (n.r. – președintele SUA Lyndon B. Johnson), care, de asemenea, a atenționat ferm că, în cazul în care Uniunea Sovietică intră în România, Statele Unite ale Americii vor acționa în consecință.

Revin la raportul din 1 decembrie 1989. Ați spus acolo ceva care mă leagă direct de povestea dumneavoastră. Atunci am avut acești aliați, printre care Statele Unite. În schimb, dumneavoastră spuneați în raport citez: „Cu privire la țara noastră, Bush va releva că statele membre ale NATO vor continua aplicarea de restricții în relațiile lor cu România și va solicita ca și URSS să acționeze în mod similar, mai ales prin reducerea livrărilor sovietice de țiței, gaz metan și minereu de fier“. Avertisment direct de război.

România avea foarte mare nevoie de importurile acestea care se făceau din URSS. Și deci sfatul președintelui Americii pentru partea sovietică era să acționeze în consecință și să constrângă România să cedeze într-un fel sau altul. Ceaușescu a făcut o greșeală politico-diplomatică importantă. El a denunțat unilateral clauza națiunii celei mai favorizate, pe care America o oferise României. Adică în relațiile economice se lucra conform prevederilor acestei clauze. America s-a simțit ofensată și probabil că Ceaușescu n-a intuit cât de grave ar putea să fie urmările și în plan politic. Pentru că, în plan economic, într-adevăr: ai renunțat la niște avantaje pe care ți le oferea această clauză. Dar în plan politic, pierderile erau cu mult mai mari.

Credeți că, în negocierile de la Malta, România a fost dezavantajată, pe o poziție slabă, de țintă?

Nu, România era deja condamnată. Șefii statelor, când se întâlnesc să ia niște decizii au deja hotărârile pregătite. Și pregătirea se face la alte niveluri, iar acolo doar se consfințesc. Pentru România ce mai urma? Pentru că se răsturnaseră deja niște regimuri. Cădeau ca un castel de cărți de joc: unul după altul.

Așa a fost în luna decembrie 1989… A fost o lună a răsturnărilor, a prăbușirii sistemului socialist.

După ce am văzut această schimbare care condamna România la o trecere violentă de putere, în lipsa unei înțelegeri minimale din partea lui Nicolae Ceaușescu, vă propun să ne referim la discuțiile de la Moscova după summitul de la Malta. Cine făcea parte din delegație alături de Nicolae Ceaușescu?
Înainte de a vă da răspuns la această întrebare, trebuie să vă spun că în 1989, în împrejurările date, apropo de ceea ce se întâmplase în timpul în care Uniunea Sovietică a cucerit Cehoslovacia, iar România a primit acel sprijin generos din partea a trei mari puteri, Nicolae Ceaușescu nu mai era una și aceeași persoană. Nu e vorba numai de ceea ce se poate întâmpla odată cu trecerea anilor. Ceaușescu era aproape complet schimbat.

Mai multe pe Adevarul.ro.