După o perioadă în care nu ripostează fiindcă n-are unde, n-are cum („Biletele de papagal” dispăruseră din peisajul presei în 1929), Arghezi contraatacă straşnic, cu nerv şi cu talent: Iorga discută problemele literaturii, ale artei, „în scris şi grai, ca în gura pieţii, precupeţeşte”, scrie „fără talent şi adeseori fără gramatică simplă şi cu o fenomenală absenţă de măsură”, „calitatea polemicii lui... e derizorie şi vulgară”.
La aproape opt decenii de la conflictul Iorga-Arghezi, „Historia” vă duce în culisele acestui veritabil război de presă, cu arme constând în epigrame, pamflete şi satire, şi vă propune un final altfel decât îl ştiţi: capul răutăţilor n-ar fi fost Iorga, ci chiar Arghezi, care, cu 30 de ani mai devreme, trimitea deja primele săgeţi otrăvite înspre istoric...
Presa a constituit dintotdeauna o sursă inepuizabilă de informaţii. Acum o jumătate de secol, ea reprezenta şi cea mai rapidă cale de transmitere a informaţiei. Dar ce se întâmplă dacă presa devine un câmp de luptă?
În prima jumătate a secolului al XX-lea, Ion N. Theodorescu (cunoscut sub pseudonimul de Tudor Arghezi) conduce o serie de publicaţii săptămânale („Cuget Românesc”, „Naţiunea”, „Bilete de papagal”), iar în 1927 publică primul său volum de poezie, Cuvinte Potrivite. Prima ediţie a „Biletelor de papagal” apare la 2 februarie 1928, dar, din motive diverse, la 9 august 1929, publicaţia dispare. În perioada interbelică, Arghezi este un adevărat fenomen, iar în 1935 apare în Manualul de literatură şi Limba Română pentru clasa a VIII-a de gimnaziu. Manualul, publicat sub îngrijirea lui Al. Rosetti, I. Creţu şi Jack Byck îi promovează pe modernişti, nefavorizând canonul tradiţional. După publicarea manualului, adversarii acestuia (în frunte cu Nicolae Iorga) atacă dur prezenţa în sumar a „pornografului”[2].
„Este un adevărat sacrilegiu de a otrăvi sufletul noilor generaţii cu maculatura imundă...” Nicolae Iorga – prim-ministru al României în perioada 19 aprilie 1931-6 iunie 1932 –înfiinţează o revistă cu scopul continuării seriei Semănătorul (revista lui G. Coşbuc şi Al. Vlahuţă), sub numele de „Cuget clar” sau „Noul Sămănător”. De fapt, prin această publicaţie, Iorga îşi propunea defăimarea lui Arghezi, Lovinescu şi altor modernişti. În primul număr al „Cugetului clar”, întâlnim astfel o scrisoare de la o anumită Constanţa State, o scrisoare-atac la adresa „pornografilor” în frunte cu Tudor Arghezi, în contextul publicării romanului acestuia, Cimitirul Bunavestire, ce ar fi cuprins „insulte scârboase”. De meserie institutoare, expeditoarea este „adânc îngrijorată” şi, cu multe omagii pentru Nicolae Iorga, îi cere „remedierea răului făcut în literatură” de către Arghezi şi ceilalţi „pornografi”[3]. În realitate, scrisoarea este doar un pretext pentru începerea unor lungi şiruri de atacuri la adresa lui Arghezi şi mai puţin la adresa moderniştilor, în general.
Aflăm pe parcurs, din altă scrioare adresată lui Iorga, adevărata cauză a atacurilor: apariţia lui Arghezi în manualele şcolare. Publicăm în cele ce urmează un fragment din o a doua scrisoare către Iorga: „Anarhia care a pus stăpânire pe sloavele literaturii noastre a intrat camuflată prin manualele didactice până şi în şcoli, locul de unde trebuia propovăduit cuvântul de luptă împotriva ei. Obscenităţile ce caracterisează acest curent literar nou, modern, au făcut pesemne ca profesori de categoria Al. Rosetti, Jean Byk, Nedioglu etc. să puie în cumpănă meritele autorilor clasici faţă de Arghezi, Minulescu, Lovinescu şi alţii. Mai ales Arghezi, care posedă o desăvârşită predilecţie pentru a descrie josniciile din bordeluri, nu poate fi contat decât ca atentator la bunele moravuri. D. Nedioglu însă preţuieşte mult pe Arghezi, răspopitul de la Cernica, ale cărui opere – dacă astea sunt opere – le recomandă şcolarilor. E vorba de «Poarta Neagră», «Icoane de lemn» şi alte cărţi similar ce întrec limitele bunului simţ prin conţinutul lor. […] Este un adevărat sacrilegiu de a otrăvi sufletul noilor generaţii cu maculatura imundă, ai cării autori se inspiră prin cârciumi sau caută trecutul lui Eminescu în case de predicţie (C.Tonegaru-Fiul)[4].
De ce nu se apără Arghezi?
Tudor Arghezi caută o sursă defensivă, dar în zadar. „Biletele de Papagal” nu mai văzuseră cerneala tiparului de ani buni, iar colaboratorii săi trecuseră în tabăra „iorghistă”. Căutând cea mai bună variantă de apărare, Arghezi publică primul răspuns în „Credinţa”, despre care Iorga consemnează:„Primul salut arghezian ne vine de la foaia «Credinţa» şi e semnat de un Erasm pe care-l bănuim că e mai mult de la Văcăreşti decat dela Rotterdam. Întreg arghezismul e acolo. Gluma lui «Mitică spiritualul», care discută coloarea coperţilor şi deprins a mugi, mugeşte şi pe seama noastră”[5].
De altfel,Iorga porneşte, după propriile afirmaţii, o adevărată „luptă purificatoare” şi o „luptă contra prostiei”, iar în Conferinţa de la Liga Culturală din 19 ianuarie 1936 vorbeşte doar de pornografia ce întrecuse orice măsură şi cotropise literatura română. Istoricul publică de-a lungul a doi ani, în „Cuget Clar”, insulte numeroase la adresa lui Arghezi şi a moderniştilor: satirizează, de pildă, romanul arghezian Buna Vestire, numindu-l „Buna Beştire” sau „Buna Beştelire”. Pentru Tablete din ţara lui Kuty, o altă operă argheziană, Iorga se transformă într-un adevărat etimolog. Consideră că numele de „Kuty” are origine ungurească şi ar proveni de la „kutya” ce, în limba maghiară, înseamnă „câine” – de aici, traducerea à la Iorga a denumirii romanului, Tablete din ţara câinilor. „Lordul Arghezi”, cum îl numeşte Iorga, devine personajul principal al revistei „Cuget Clar”, fiecare număr conţinând insulte la adresa operei argheziene.
Se formează două tabere adverse: iorghiştii – simpatizanţii lui Nicolae Iorga (şi, desigur, membri ai Partidului Naţionalist Democrat) – şi „duşmanii poporului” (după cum îi numea însuşi Iorga). Iată, de pildă, un fragment dintr-o scrisoare a unui preot (iorghist, desigur), din judeţul istoric Covurlui, către Nicolae Iorga, în care slujitorul Bisericii îşi declara susţinerea faţă de istoric: „Dacă în urma sfaturilor mele şi a îndemnului ce l-am făcut în alegerile actuale la Covurlui, de a se alege în Sfatul Ţării oamenii Partidului Naţionalist Democrat în frunte cu Dv. şi cu Dl. Sp. Popescu mi s-a atribuit şi am fost calificat de unii şi de alţii ca pe unul din periculoşii «iorghişti» şi deci naţionalist, deşi acest crez l-am avut în sufletul meu, ascuns şi munceam mereu pentru el […] a venit vremea să ies din rezervă [..] şi să declar pe faţă că în adevăr sunt, am fost şi voi fi «iorghist» – sunt am fost şi voi fi întodeauna membru devotat al Partidului Naţionalist Democrat“
Continuarea pe historia.ro
