Războiul condeierilor: Nicolae Iorga versus Tudor Arghezi

După o perioadă în care nu ripostează fiindcă n-are unde, n-are cum („Biletele de papagal” dispăruseră din peisajul presei în 1929), Arghezi contraatacă strașnic, cu nerv și cu talent: Iorga discută problemele literaturii, ale artei, „în scris și grai, ca în gura pieții, precupețește”, scrie „fără talent și adeseori fără gramatică simplă și cu o fenomenală absență de măsură”, „calitatea polemicii lui... e derizorie și vulgară”.

La aproape opt decenii de la conflictul Iorga-Arghezi, „Historia” vă duce în culisele acestui veritabil război de presă, cu arme constând în epigrame, pamflete și satire, și vă propune un final altfel decât îl știți: capul răutăților n-ar fi fost Iorga, ci chiar Arghezi, care, cu 30 de ani mai devreme, trimitea deja primele săgeți otrăvite înspre istoric...
 
Presa a constituit dintotdeauna o sursă inepuizabilă de informații. Acum o jumătate de secol, ea reprezenta și cea mai rapidă cale de transmitere a informației. Dar ce se întâmplă dacă presa devine un câmp de luptă?

În prima jumătate a secolului al XX-lea, Ion N. Theodorescu (cunoscut sub pseudonimul de Tudor Arghezi) conduce o serie de publicații săptămânale („Cuget Românesc”, „Națiunea”, „Bilete de papagal”), iar în 1927 publică primul său volum de poezie, Cuvinte Potrivite. Prima ediție a „Biletelor de papagal” apare la 2 februarie 1928, dar, din motive diverse, la 9 august 1929, publicația dispare. În perioada interbelică, Arghezi este un adevărat fenomen, iar în 1935 apare în Manualul de literatură și Limba Română pentru clasa a VIII-a de gimnaziu. Manualul, publicat sub îngrijirea lui Al. Rosetti, I. Crețu și Jack Byck îi promovează pe moderniști, nefavorizând canonul tradițional. După publicarea manualului, adversarii acestuia (în frunte cu Nicolae Iorga) atacă dur prezența în sumar a „pornografului”[2].
 
„Este un adevărat sacrilegiu de a otrăvi sufletul noilor generații cu maculatura imundă...” Nicolae Iorga – prim-ministru al României în perioada 19 aprilie 1931-6 iunie 1932 –înființează o revistă cu scopul continuării seriei Semănătorul (revista lui G. Coșbuc și Al. Vlahuță), sub numele de „Cuget clar” sau „Noul Sămănător”. De fapt, prin această publicație, Iorga își propunea defăimarea lui Arghezi, Lovinescu și altor moderniști. În primul număr al „Cugetului clar”, întâlnim astfel o scrisoare de la o anumită Constanța State, o scrisoare-atac la adresa „pornografilor” în frunte cu Tudor Arghezi, în contextul publicării romanului acestuia, Cimitirul Bunavestire, ce ar fi cuprins „insulte scârboase”. De meserie institutoare, expeditoarea este „adânc îngrijorată” și, cu multe omagii pentru Nicolae Iorga, îi cere „remedierea răului făcut în literatură” de către Arghezi și ceilalți „pornografi”[3]. În realitate, scrisoarea este doar un pretext pentru începerea unor lungi șiruri de atacuri la adresa lui Arghezi și mai puțin la adresa moderniștilor, în general.

Aflăm pe parcurs, din altă scrioare adresată lui Iorga, adevărata cauză a atacurilor: apariția lui Arghezi în manualele școlare. Publicăm în cele ce urmează un fragment din o a doua scrisoare către Iorga: „Anarhia care a pus stăpânire pe sloavele literaturii noastre a intrat camuflată prin manualele didactice până și în școli, locul de unde trebuia propovăduit cuvântul de luptă împotriva ei. Obscenitățile ce caracterisează acest curent literar nou, modern, au făcut pesemne ca profesori de categoria Al. Rosetti, Jean Byk, Nedioglu etc. să puie în cumpănă meritele autorilor clasici față de Arghezi, Minulescu, Lovinescu și alții. Mai ales Arghezi, care posedă o desăvârșită predilecție pentru a descrie josniciile din bordeluri, nu poate fi contat decât ca atentator la bunele moravuri. D. Nedioglu însă prețuiește mult pe Arghezi, răspopitul de la Cernica, ale cărui opere – dacă astea sunt opere – le recomandă școlarilor. E vorba de «Poarta Neagră», «Icoane de lemn» și alte cărți similar ce întrec limitele bunului simț prin conținutul lor. […] Este un adevărat sacrilegiu de a otrăvi sufletul noilor generații cu maculatura imundă, ai cării autori se inspiră prin cârciumi sau caută trecutul lui Eminescu în case de predicție (C.Tonegaru-Fiul)[4].
De ce nu se apără Arghezi?

Tudor Arghezi caută o sursă defensivă, dar în zadar. „Biletele de Papagal” nu mai văzuseră cerneala tiparului de ani buni, iar colaboratorii săi trecuseră în tabăra „iorghistă”. Căutând cea mai bună variantă de apărare, Arghezi publică primul răspuns în „Credința”, despre care Iorga consemnează:„Primul salut arghezian ne vine de la foaia «Credința» și e semnat de un Erasm pe care-l bănuim că e mai mult de la Văcărești decat dela Rotterdam. Întreg arghezismul e acolo. Gluma lui «Mitică spiritualul», care discută coloarea coperților și deprins a mugi, mugește și pe seama noastră”[5].

De altfel,Iorga pornește, după propriile afirmații, o adevărată „luptă purificatoare” și o „luptă contra prostiei”, iar în Conferința de la Liga Culturală din 19 ianuarie 1936 vorbește doar de pornografia ce întrecuse orice măsură și cotropise literatura română. Istoricul publică de-a lungul a doi ani, în „Cuget Clar”, insulte numeroase la adresa lui Arghezi și a moderniștilor: satirizează, de pildă, romanul arghezian Buna Vestire, numindu-l „Buna Beștire” sau „Buna Beștelire”. Pentru Tablete din țara lui Kuty, o altă operă argheziană, Iorga se transformă într-un adevărat etimolog. Consideră că numele de „Kuty” are origine ungurească și ar proveni de la „kutya” ce, în limba maghiară, înseamnă „câine” – de aici, traducerea à la Iorga a denumirii romanului, Tablete din țara câinilor. „Lordul Arghezi”, cum îl numește Iorga, devine personajul principal al revistei „Cuget Clar”, fiecare număr conținând insulte la adresa operei argheziene.

Se formează două tabere adverse: iorghiștii – simpatizanții lui Nicolae Iorga (și, desigur, membri ai Partidului Naționalist Democrat) – și „dușmanii poporului” (după cum îi numea însuși Iorga). Iată, de pildă, un fragment dintr-o scrisoare a unui preot (iorghist, desigur), din județul istoric Covurlui, către Nicolae Iorga, în care slujitorul Bisericii își declara susținerea față de istoric: „Dacă în urma sfaturilor mele și a îndemnului ce l-am făcut în alegerile actuale la Covurlui, de a se alege în Sfatul Țării oamenii Partidului Naționalist Democrat în frunte cu Dv. și cu Dl. Sp. Popescu mi s-a atribuit și am fost calificat de unii și de alții ca pe unul din periculoșii «iorghiști» și deci naționalist, deși acest crez l-am avut în sufletul meu, ascuns și munceam mereu pentru el […] a venit vremea să ies din rezervă [..] și să declar pe față că în adevăr sunt, am fost și voi fi «iorghist» – sunt am fost și voi fi întodeauna membru devotat al Partidului Naționalist Democrat“
Continuarea pe historia.ro