Într-o postare pe contul său de Facebook, medicul psihiatru Gabriel Diaconu notează:
"Ajungem la acea pleiadă de semne și simptome ”light-long-COVID”, despre care eu propun că nu sunt cauzate de agresiunea biologică, dar mai degrabă de cea psihologică.
Suntem departe, la nivel planetar, de-a fi rezolvat pandemia de COVID-19. Mai mult, suntem înfrânți, conceptual și comunicațional, în ce privește infodemia de dezinformare pe acest subiect. Drept urmare este de așteptat că mulți oameni, la început, au fost cuprinși de teroare într-un vacuum informațional, dar ulterior teroarea i-a cuprins tocmai pentru că vidul de cunoaștere era umplut de teorii ale conspirației.
Cuvântul cheie aici este teroare.
Propunerea mea este că asistăm la o epidemie paralelă, deocamdată ne-sancționată, de tulburare de stress post-traumatic complexă (PTSDc), ale cărei manifestări circumscriu fidel, și complet, toate acele elemente de ”long-COVID” nespecific descrise în literatură. Mă uimește, deocamdată, pasivitatea comunității psihiatrice la nivel mondial, dar acesta e alt subiect.
Sunt foarte rare bolile care comportă un răspuns cu teroare. Mai mult, sunt rare bolile unde răspunsul individului este cu neajutorare și neputință. Triada traumatogenă pe care o rezum aici (teroare, neajutorare, neputință) este necesară, ce-i drept insuficientă, să poți formula un diagnostic de PTSDc.
Manifestările, unele dintre ele, sunt eminamente psihiatrice. De la amintiri intruzive, comportamente modificate (de evitare îndeosebi), la schimbări ale dispoziției (apatie, iritabilitate, depresie francă sau anxietate cu atacuri de panciă), mai apoi răspuns neuro-vegetativ elevat persistent și tulburări psiho-somatice, PTSDc este o marcă a ”războiului sanitar” dus în ultimele peste 20 de luni. Și face altfel de ravagii.
Pierderea sănătății mintale este o dramă. Dar și mai dramatic este când nu ai servicii calibrate să poată întâmpina nevoia oamenilor, care altfel bântuie sistemele medicale deja covârșite, în căutarea unui diagnostic. ”Găleata” long-COVID nu le face dreptate acestora, de multe ori convinși că au sechele în absența unor biomarkeri clari.
PTSDc are cu totul altă linie de tratament. E nevoie uneori de medicație psihiatrică specifică. Este cert nevoie de intervenție psiho-terapeutică, uneori de durată. Și, insist, e obligatorie punerea psihologiei și a psihiatriei pe harta de intervenție pandemică, acolo unde deocamdată am fost lăsați să contemplăm lucrurile de pe margine.
Răspândirea în vâlvătaie a acestei boli ne-a surprins, ca generație pe Planeta Albastră, vulnerabili și nepregătiți. Fundamental nepregătiți. Într-un fel e când începe un război armat, într-un alt fel vei vedea reacția psihologică a oamenilor unde nu poți face diferență între ”forță combatantă” și ”civili”. Pentru că aici toți sunt egal expuși, toți suntem luptători, dar victime.
Derivă din cele anterioare că ne uităm la șoc, și urmările șocului, în cele mai intime straturi ale comunităților, societăților și valorilor naționale ale statelor. Poți să observi o traiectorie similară de evoluție peste tot în ce privește psihologia maselor, la fel cum poți să observi - ironic - absența răspunsului adecvat în ce privește dimensiunea problemei.
Va mai curge multă cerneală în studiul sechelelor COVID-19. Ani de acum înainte vom cerceta detaliile și minuțiile problemei. O analogie cu marea epidemie de gripă spaniolă începe deja a sugera că ne uităm la un morb capabil să creeze noi forme de patologie sechelară, dar și să zguduie, respectiv reformeze, psihopatologia episodică, respectiv cronică, la scală largă.
Nu există sănătate fără sănătate mintală. E un fapt. Drept urmare orice agendă de sănătate publică, orice politici de sănătate nou implimentate vor trebui să o ia în considerare."
