Mai toată suflarea românească a auzit, măcar o dată în viață, expresia „la calendele grecești”. Mulți au făcut cunoștință cu ea, dar foarte puțini îi înțeleg sensul și îi cunosc originea.
Tradusă în mai toate limbile pământului (cu diverse variațiuni), expresia a fost „inventată” de vechii romani pentru a defini o promisiune mincinoasă, dat fiind că grecii nu aveau calende. La români, calendele grecești au fost înlocuite apoi de 30 februarie și de Paștele cailor.
Datoriile nu s-au inventat de azi, de ieri, ci vin din negura existenței omenirii. La fel și termenele de plată, rău-platnicii, impozitele și alte motive de nefericire legate de circuitul banilor.
De departe cea mai cunoscută din domeniu, expresia latinească „Ad calendas graecas”, care se traduce prin „la calendele grecești”, reprezintă de fapt o prescurtare a expresiei, mult mai explicită, „ad calendas graecas solvere” (adică „a plăti la calendele grecești”).
Trebuie știut că, la romani, termenul de „calende” desemna prima zi a fiecărei luni („zintâiul”, cum se spune la românii din Ardeal, mai ales). Conform obiceiurilor romane (înscrise în codurile juridice de atunci), această primă zi reprezenta și momentul pentru plata datoriilor, fie că vorbim de scadența creditelor sau de achitarea taxelor.
Cum spuneam, acolo unde există datorii vor exista întotdeauna și rău-platnici, căci nimic nu este nou sub soare. Drept urmare, izvoarele istorice consemnează destul de frecvent că unii dintre datornicii „cu pedigree” se apucau să le spună creditorilor, mai în glumă, mai în serios, că își vor achita datoriile „ad calendas graecas”, ceea ce echivala cu niciodată.
Motivul este simplu: vechii greci nu aveau calende. Expresia nici măcar nu era folosită, fiind considerată jignitoare la adresa poporului. Oricum și legile legate de datorii erau diferite față de romani. Astfel, la grecii antici, în cazul împrumuturilor exista și o a treia parte (girantul), care avea obligația să achite datoria la termenul stabilit dacă debitorul nu o făcea el.
Istoricul Suetoniu scrie că inclusiv împăratul Augustus le răspundea adesea „Ad calendas graecas” creditorilor săi, nefiind deloc o excepție printre marii lideri din antichitate, care în cele mai multe cazuri erau mult mai aprigi la luat decât la dat.
Această vorbă a rămas și în zilele noastre, răspândindu-se la toate popoarele lumii și căpătând o mulțime de variațiuni.
În limba română, cu aceeași semnificație, s-au creat și expresii precum: „La Paștele cailor”, „La Sfântuʼ Așteaptă” sau „La moșii verzi”. Mult mai aproape de sensul inițial este, însă, expresia „La 30 februarie”, știut fiind faptul că deși tradiția noastră nu are calende, luna februarie, totuși, are numai 28 de zile (29 în anii bisecți).
