Ziua de 20 decembrie - Ignatul - este încărcată de obiceiuri și de tradiții la români, ea reprezentând, cu precădere în mediul rural, ziua în care este sacrificat porcul din care se pregătesc apoi toate preparatele pentru masa de Crăciun.
În credința vechilor daci, porcul era sacrificat ca simbol al divinității întunericului, care slăbea puterea Soarelui în cea mai scurtă zi a anului, la Solstițiul de iarnă (ziua de 21 decembrie).
Pentru a veni în ajutorul Soarelui, oamenii sacrificau porci. După aceea, ziua începea să crească și Crăciunul devenea o sărbătoare a luminii și a vieții, conform volumului ''Cartea de Crăciun'' (Sorin Lavric, Editura Humanitas, 1997).
În desfășurarea sacrificării porcului se respectau anumite condiții de timp și spațiu. Sacrificarea nu putea fi începută înainte de ivirea zorilor și nici nu putea depăși apusul soarelui. Trebuia să aibă loc pe lumină, întrucât numai lumina putea ține la distanță, prin puterea ei arzătoare, spiritele malefice care ar putea anula virtuțile sacrificiului.
Pe de altă parte, locul ales pentru sacrificarea porcului era supus unui ritual de purificare, fiind tămâiat și stropit cu apă sfințită, pentru a îndepărta duhurile necurate.
Ritualul sacrificării porcului în preajma sărbătorilor Crăciunului amintește de jertfele de animale practicate de popoarele vechi (egipteni, greci, romani) în perioadele de trecere de la un an sau anotimp la altul. Într-un moment cum este pragul dintre anul vechi și anul nou, prin acest sacrificiu, echivalent semantic al anului ce se stinge, o nouă viață se naște, aceea a noului an.
Folcloristul Petru Caraman considera că obiceiul tăierii porcului din ziua de Ignat își află rădăcinile în tradițiile antichității romane. Lumea romană practica acest sacrificiu la Saturnalii, între 17 și 30 decembrie, consacrându-l lui Saturn, la origine zeu al semănăturilor. Porcul era considerat drept o întruchipare a acestei divinități, a cărei moarte și reînviere se consumă la cumpăna dintre anul vechi și anul nou. Însă este vorba despre un "transfer" al obiceiului/tradiției - de la data la care se celebra inițial anul nou în lumea romană (începutul primăverii, al semănatului, la sărbătorile ce precedau Calendele lui Janus, adică la Saturnalii), precizează cartea amintită.
În prezent, momentul sacrificării porcului a devenit un prilej de reunire a familiei. De obicei, mai ales la sat, la acest eveniment participă toți membrii familiei și el este pregătit în cele mai mici amănunte. Cu o seară înainte, oamenii de la sat pregătesc mai multe cuțite bine ascuțite, o butelie de gaz sau paie - pentru pârlit, dar și vasele în care vor pune carne, slănină și șoric. Cei care se ocupă de sacrificarea animalului sunt bărbații.
După sacrificare, porcul este spălat, apoi este pârlit pe primele paie secerate în vară, puse deoparte, special pentru Ignat. În foc mai sunt aruncate ramuri de lemn câinesc și de iasomie, ca să iasă șoricul aromat, mai scrie volumul ''Cartea de Crăciun''.
Deși Ignatul cade întotdeauna în postul Crăciunului, obiceiurile și tradițiile românilor sunt foarte puternic înrădăcinate și uneori sunt încălcate regulile stricte impuse de Biserică în ceea ce privește postul, scrie agerpres.ro.
Gospodina casei pregătește, în zilele următoare Ignatului, produsele destinate sărbătorilor de Crăciun, Anul Nou și Bobotează: cârnați, piftie, tobă, caltaboși, carne friptă. O parte din carnea porcului se conservă pentru a fi consumată peste an. La sate era obiceiul de a prăji carnea și cârnații și a le păstra într-un vas, acoperite cu untură topită, la temperatura scăzută.
Există, în tradiția românească, unele obiceiuri legate de Ignat. Astfel, în ajunul Ignatului se fierbe grâu, capul familiei îl tămâiază și îl binecuvântează. Din acest grâu fiert mănâncă toți membrii familiei, iar ce rămâne se dă dimineața la păsări.
Tradiția spune că în ziua de Ignat nu este permisă nicio altă activitate - spălatul rufelor, spartul lemnelor, cusutul/tricotatul, măturatul casei ori al curții.
O altă tradiție este legată de faptul că după Ignat, se pregătește făina din care femeile urmează să prepare un fel de turte, numite ''cârpele Domnului Hristos'' - întinse în foi foarte fine, subțiri, uscate și apoi unse cu miere și presărate cu nucă pisată ori măcinată - care se mănâncă în ajunul Crăciunului.
