Insolvența a ajuns un adevărat sport național în România. Asociația Oamenilor de Afaceri a sesizat, în nenumărate rânduri, că folosindu-se de acest instrument, multe dintre firme blochează practic relațiile de business. Cum vedeţi această situaţie?
DORIN PETCU: Insolvența nu este un fenomen care rezidă doar prin efectele sale, ci și prin cauzele care o determină. Nu credem că numărul mare de insolvențe înregistrat este cauzat de legislația permisivă și nu putem aprecia dacă factorul declanșator a fost evitarea plății obligațiilor fiscale sau către furnizori ori creditorii bancari. Numărul mare de proceduri deschise este rezultatul stării precare a economiei, pe de o parte, dar și al inabilității ori imposibilității antreprenorilor de a se adapta noului climat economic. Scopul ultim al unei afaceri este de a produce profit nu pierderi. Nimeni nu investește în propriul eșec.
Cu siguranța există debitori, dar și creditori care abuzează de prevederile legii. Sunt debitori care aleg calea insolvenței înainte de a încerca să se restructureze sau care-și declară insolvența și reorganizarea doar pentru a scăpa de executări silite nedorite, civile sau fiscale, deși în ansamblu, debitorul nu se afla în stare de insolvență. La fel cum anumiți creditori aleg direct calea promovării unei cereri introductive pentru deschiderea insolvenței, fără să fi făcut nicio altă diligență prealabilă în sensul recuperării creanțelor lor ori care cer insolvența unor debitori în scop șicanator. O sancționare mai aspră a unor astfel de comportamente ar putea reduce numărul procedurilor declanșate, deși este de remarcat faptul că, din totalul procedurilor deschise, cele rezultate din astfel de practici este totuși unul foarte mic.
Dintr-o perspectivă practică, insolvența nu este doar un demers prin care creditorii urmăresc recuperarea creanțelor lor, dar și o modalitate de protecție a debitorului aflat în dificultate financiară în sensul realizării unui plan de reorganizare care să permită plata creanțelor și reinserția acestuia în circuitul economic normal. Prin procedura insolvenței, debitorul nu doar își poate salva afacerea, dar creditorii își pot recupera o mai mare parte a creanței lor.
De ce trebuie să privim insolvența ca pe ceva rău pentru economie? Din contră, insolvența este modalitatea prin care economia scapă de corpurile bolnave incurabil, le însănătoșește pe cele tratabile și reintroduce în circuitul economic resurse valoroase (terenuri, utilaje, active necorporale, etc.).
De altfel, prin legislația insolvenței nu trebuie să se limiteze accesul la această formă de protecție sau la posibilitatea participării concursuale a creditorilor la îndestularea creanțelor lor. Limitarea accesului la procedură nu poate decât să prejudicieze și mai mult creditorii și debitorii deopotrivă lipsindu-i, fără a pune altceva în loc, de un instrument de lucru esențial și firesc într-o economie de piață. Nume mari în piață au utilizat procedura insolvenței pentru a se reorganiza și adapta unui nou climat economic. Amintim exemple precum Chrysler sau General Motors. Insolvența poate fi un foarte bun instrument de relansare a unei afaceri care pe termen lung poate produce mult mai multe beneficii decât lichidarea imediată unei afaceri aflate în dificultate.
In ce măsura declararea insolvenței afectează o companie din prisma relațiilor cu partenerii de afaceri?
DORIN PETCU: În relațiile de afaceri în general, dar în mod particular în cele care presupun acordarea unui credit, fie el comercial sau financiar, bazele ar trebui să se circumscrie în jurul a trei principii esențiale, piloni ai încrederii finanțatorului în entitatea finanțată, respectiv:
- caracterul entității împrumutate, reprezentat de suma experienței și pregătirii profesionale a echipei manageriale a acesteia, coroborată cu comportamentele anterioare;
- capacitatea entității împrumutate de a produce fluxuri de numerar suficiente pentru a acoperi serviciul datoriei;
- garanțiile pe care entitatea finanțată le oferă finanțatorului pentru plata la termen a obligațiilor financiare.
În situația deschiderii procedurii insolvenței, cel puțin primele două dintre acestea principial sunt dramatic erodate, iar într-o eventuală procedură de faliment, chiar și al treilea.
Dacă pe lângă această erodare a încrederii în societatea aflată în insolvență, adăugăm și durata propriu-zisă a procedurilor, este ușor de înțeles reticența mediului de afaceri în general atunci când se confruntă cu o nouă procedură de insolvență.
Care este durata medie a insolvenței unei companii din România?
DORIN PETCU:Este dificil de apreciat durata medie a unei asemenea proceduri. Sunt proceduri de insolvență în formă simplificată (faliment) care s-au închis în mai puțin de șase luni, în vreme ce altele au depășit un deceniu ca întindere.
Din această perspectivă, este salutară limitarea perioadei de observație la 12 luni prin noua lege privind procedurile de prevenție a insolvenței și de insolvență. Din păcate, măsura se aplică doar la procedurile nou deschise.
Care ar fi profilul firmei care intră în insolvență? Putem vorbi de companii predispuse la această situație?
DORIN PETCU:Având în vedere numărul mare al procedurilor de insolvență, nu cred că putem discuta de un profil particular. Insolvența este definită de lege și practic orice societate comercială care se află în stare de insolvență, așa cum este ea definită, are obligația legală să ceară deschiderea procedurii. Astfel, putem aprecia că profilul firmei care intră în insolvență este dat tocmai de aceste prevederi ale legii.
Desigur, sunt firme care ajung în stare de insolvență din cauza unei conjuncturi economice nefavorabile, iar altele pe fondul unor decizii manageriale greșite, cum ar fi spre exemplu supra-îndatorarea sau demararea unui program investițional neinspirat. Aceste situații, deși mai vizibile în ultimii ani, sunt în fapt un fenomen continuu, firmele trecând după înființare prin procese continue de dezvoltare a afacerii, de restructurare sau lichidare.
Astfel, intrarea de noi firme în mediul economic, precum și restructurarea la condițiile dinamice ale mediului de afaceri modern, dar și ieșirea unora de pe piață în mod natural sunt fenomene firești în orice economie. Incidența acestor fenomene poate să fie dezechilibrată în sensul în care în anii de dezvoltare economică vom avea un număr de înființări de firme superior celor care se închid, iar în anii de contracție economică, fenomenul va fi invers.
Cum se pot proteja oamenii de afaceri de riscul insolvenței?
DORIN PETCU:Protecția afacerii din perspectiva riscului insolvenței trebuie privită din două direcții de analiză.
Prima direcție de analiză este cea legată de mediul intern al organizației, analiză axată pe reliefarea punctelor tari și slabe ale acesteia și oferind astfel indiciile cu privire la modalitățile de reorganizare și restructurare la care trebuie să recurgă societatea pentru a funcționa optim din perspectiva fluxurilor și a procedurilor interne. De exemplu, orice societate trebuie să evite dependența de un furnizor sau de un client, întrucât riscurile asociate acestuia îl vor implica direct, inclusiv o eventuală procedură a insolvenței.
A doua direcție de analiză este mediul extern imediat al societății, un mediu tangibil și uneori ușor confundabil chiar cu mediul intern al acesteia. Informațiile din acest mediu ne arată unde este piața produselor și serviciilor oferite de societate, care este comportamentul concurenței, dar și al principalilor participați pe această piață. Informațiile de aici ar trebui să ofere indicii cu privire la politicile comerciale, la strategiile de dezvoltare și consolidare a pieței sau produselor și serviciilor comercializate.
Cum ați caracteriza situația mediului de afaceri din România, privită din prisma obligațiilor de plată? La ce nivel putem estima blocajul financiar (valoare, durată în timp)?
DORIN PETCU:Termenele de plată sunt reglementate legal sau contractual. Din această perspectivă, există cadrul legal prin care orice creditor își poate urmări creanțele sale și poate iniția măsuri executorii în sensul satisfacerii acestora, chiar și prin cererea de deschidere a procedurii insolvenței. Problema pe care o identificăm în acest moment este lipsa capitalului în circulație, ceea ce face ca nevoia de credit, fie chiar și doar credit comercial, să fie din ce în ce mai mare.
Practic este un cerc vicios. Cei care au supraviețuit anilor tumultuoși începând din 2009 sunt în continuare reticenți în a acorda credite comerciale, analizele de risc ale băncilor pentru acordarea de credite au devenit din ce în ce mai complexe și sofisticate, ceea ce face ca tot mai puțini jucători de pe piață sa aibă acces la surse de finanțare.
Probabil că un număr mai mare de proiecte finanțate din bani publici, executate și achitate în termenii contractați ar putea să descătușeze pe orizontală și verticală blocajul financiar existent.
Cititi continuarea pe KeysFin.com
