La peste 700 de ani de la desființarea Ordinului Templierilor (1119-1312), celebrii „călugări-războinici” medievali exercită încă o puternică fascinație asupra imaginației populare.
Asociați cu practicile oculte, cu francmasoneria sau cu diferitele „coduri ale lui da Vinci”, templierii au intrat de mult timp în domeniul legendei. Totuși, cine au fost membrii primului ordin militar religios al Bisericii Catolice și care sunt faptele istorice care stau la temelia mitului templierilor?
Deși în Occidentul medieval au existat numeroase ordine militare religioase, niciunul nu a exercitat un asemenea impact major asupra imaginației populare precum templierii. De-a lungul timpului, faptele reale s-au amestecat cu numeroase legende, templierii ajungând să fie asociați cu Cavalerii Mesei Rotunde, căutătorii Sfântului Graal sau cu francmasoneria.
Această imagine romanțată a călugărilor războinici, datorată numeroaselor romane sau filme hollywoodiene inspirate din istoria templierilor, a fost facilitată și de distrugea arhivei Ordinului, în 1571, atunci când otomanii au ocupat Ciprul. Cu toate acestea, pe baza dovezile existente, scrise sau arheologice, istoricii au reușit să reconstituie o bună parte din povestea reală a templierilor, care este aproape la la fel de fascinantă ca mitul popular.
Cum s-a născut Ordinul
După prima Cruciadă, din nevoia de a le oferi protecție pelerinilor creștini din Țara Sfântă, mai mulți nobili, în special descendenți ai unor vechi familii flamande și burgunde, au înființat un ordin militar religios, denumit inițial „Pauperes commilitones Christi Templique Solomonici” („Soldații sărmani ai lui Cristos și ai Templului lui Solomon – latină), denumire prescurtată apoi în „templieri”. Conform cronicarului medieval Guillaume din Tyr, în anul 1119, nouă cavaleri s-au prezentat în fața patriarhului Ierusalimului, unde au depus jurămintele de sărăcie, obediență și castitate.
Când templierii au ajuns în Țara Sfântă, cavalerii ospitalieri îngrijeau deja pelerinii bolnavi într-o mănăstire spital din Ierusalim, ordinul fiind recunoscut de Biserica Catolică încă din 1113. Însă, la această dată, ei nu erau organizați ca un ordin militar-religios, această inovație fiind introdusă de templieri.
Contrar unei opinii larg răspândite, templierii nu erau călugări în sensul strict al termenului. Deși depuneau jurămintele monahale de castitate, sărăcie și obediență, ei nu trăiau izolați de lume, într-o mănăstire, ci erau prezenți în prima linie, pe câmpul de luptă, unde purtau robe albe și o manta albă pe care era cusută o cruce roșie, simbol al martiriului.
Continuarea pe historia.ro
