Diagnosticul și tratamentul poliomielitei

Poliomielita: În anul 1988 Organizația Mondială a Sănătății a luat inițiativa eradicării poliomielitei de pe planeta noastră până în anul 2000. La acest program de eradicare a poliomielitei a aderat și Republica Moldova. În legătură cu cele menționate rămâne destul de important cunoașterea mai detaliată a diferitor particularități ale acestei boli și a măsurilor de protecție față de ea nu numai de lucrătorii medicali, dar și de masele largi ale populației.

Poliomielita este o maladie infecțioasă acută din grupul bolilor intestinale, provocată de virusuri, care se transmit de la omul bolnav la cel sănătos, mai frecvent, prin intermediul mecanismului fecalo-oral, caracterizându-se prin diferite forme clinice - de la cele mai ușoare (atipice, purtători de virus) până la cele mai grave, cu lezarea sistemului nervos central, exprimată prin variante paralitice, spinale, encefalitice și cu tulburări respiratorii.

Agentul patogen al poliomielitei este un virus, care se atârnă la familia Picornavirideae, genul Enterovirus. El viețuiește în 3 serovariante (I, II, III), are dimensiuni mici (25-35 m), conține acid ribonucleinic. Se deosebesc tulpini de virus sălbatice și vaccinale.

Serotipurile sunt răspândite în mod variabil pe întregul glob. Ele nu dau imunitate încrucișată. Tipul I, predomină epidemic, era întâlnit înainte de perioada vaccinării antipoliomielitice, în 80-90% din poliomielita paralitică. Tipul II, de asemenea răspândit, determină mai frecvent formele subclinice de boală. Tipul III este mai rar răspândit printre populație.

Virusul sălbatic este rezistent la acțiunea diferitor factori fizici și chimici ai mediului ambiant. El supraviețuiește în materiile fecale, apele reziduale, lapte, pe legume și fructe până la 3-4 luni; la t° de +37°C - 50-65 zile, la t° de +4°C - câteva luni.

Totodată este sensibil la acțiunea temperaturii înalte și a diferitor dezinfectanți. În legătură cu utilizarea pe larg a vaccinelor moarte sau vii, circulația tulpinilor sălbatice de virus semnificativ s-a redus. Conform datelor unor savanți în țările în care se utilizează vaccinul antipoliomielitic de calitate, virusul de poliomielită vaccinală este în raport de 1:1 mln de persoane vaccinate.

Poliomielita este o maladie din rândurile antroponozelor. Sursă de infecție o prezintă omul bolnav, mai frecvent cu forme ușoare, subclinice, abortive, fruste, atipice sau purtătorii acuți de virusul poliomielitei.

Virusul poliomielitic se găsește în orofaringe a omului bolnav și în tractul intestinal.

Din orofaringe virusul polio se izolează în 40% din cazuri cu 5 zile înainte și 4 zile după debutul bolii, dar cu o frecvență, care scade esențial cu fiecare zi de boală. Din fecale virusul polio se izolează în 100% din cazuri la începutul bolii, în 50% - după 3-4 săptămâni, ulterior scăzând mai evident.

Persistența îndelungată a virusului în materiile fecale și prezența unor condiții de igienă deficitare și impun ca importanță de răspândire a bolii mecanismul fecalo-oral, care se realizează, în primul rând, prin contact direct cu sursa de infecție, însă poate fi și indirect (prin obiectele contaminate). Este, de asemenea, posibilă transmiterea și pe cale alimentară (lapte, produse lactate, fructe, legume infectate), deși foarte rar confirmată. Nici rolul muștelor atrase de fecalele umane nu poate fi neglijat.

Poliomielita: În ultimul timp se socoate, că virusul polio pe cale orală sau prin intermediul "mâinilor murdare" se transmite mai frecvent în țările cu nivel slab de cultură sanitară. În țările cu nivel înalt de cultură sanitară acest virus se transmite preponderent pe calea aero-picături, adică prin intermediul tusei, strănutului, graiului, sărutului etc.

Morbiditatea prin poliomielită, în țările nevaccinate antipoliomielitic, prezintă un maximum în lunile de vară și toamnă (pentru zonele temperate). Totodată în țările cu program intens de imunizare poliomielita nu mai are o preponderență sezonieră.

Repartiția cazurilor după vârstă indică poliomielita ca o boală predominant a copiilor (înainte de vaccinare 88-90% din cazuri în România au apărut până la vârsta de 15 ani). În alte țări din Europa și în SUA s-a remarcat în ultimii 30-40 de ani o deplasare importantă a morbidității spre vârsta adultă (1/3-1/2 din cazuri la adolescenți și adulți).

Virusul polio, pătrunzând în organismul uman prin orofaringe și tractul digestiv, unde se multiplică vădit. Ulterior el pătrunde în ganglionii limfatici regionali, unde de asemenea se multiplică, și nimerește în sânge. Prin torentul sangvin virusul polio afectează măduva spinală sau creierul, îndeosebi neuronii motorii ai acestor organe. Toate celulele afectate sunt distruse ireversibil, iar mușchii se paralizează și eventual se atrofiază, caracterizând boala propriu-zisă, scrie sanatatea.com.

Poliomielita: Patologia provocată de virusul polio vaccinal este asemănătoare cu cea cauzată de virusul sălbatic.

Perioada de incubație variază între 2 și 35 zile, mai frecvent 5-12 zile.

Răspunsul clinic la infecția polio este extrem de variat. La peste 90% din indivizii infectați fac o formă inaparentă de boală, adică fără simptome clinice. La circa 4-8% din cazuri infecția decurge sub o formă minoră sau abortivă și numai la 1% din cazuri apare o meningită aseptică. Forma paralitică de poliomielită se dezvoltă și mai rar- la 1 din 1000 infectați.

Forma abortivă se caracterizează prin febră și intoxicație moderată, slăbiciune generală, cefalee. La unii din pacienți mai apar semne catarale (tuse, guturai) și dereglări intestinale sub formă de gastroenterită sau enterocolită. Maladia decurge benign cu însănătoșirea peste 3-7 zile.

Forma meningiană, de regulă, se asociază cu forma abortivă de poliomielită. Pentru ea este caracteristică apariția simptomelor meningiene, uneori însoțite de dureri în spate, membre, de hiperestezia pielei și dureri la palparea traiectoriei nervilor. Bolnavii devin adinamici, se așează cu greu, sprijinindu-se cu ambele mâini. În lichidul cefalorahidian se determină o pleocitoză limfocitară moderată, care se normalizează peste 3 săptămâni de la debutul bolii. Maladia are o evoluție benignă.

Poliomielita: Forma paralitică în evoluția sa are 4 stadii: preparalitic, paralitic, de reabilitare și rezidual. Maladia se începe acut cu ascensiune termică, semne catarale și dereglări intestinale. Temperatura poate fi biundulară. Unda a 2-a apare peste 2-4 zile de apirexie, fiind însoțită de cefalee, vome, adinamie, somnolență, transpirație și, desigur, de ascensiune termică. Mai apar dureri în spate, extremități, convulsii tonice și clonice în mușchi, semne moderate meningiene legate de lezarea nervilor și dereglări vegetative. Stadiul preparalitic durează 3-5 zile.

Paralizia apare brusc pe parcursul a câtorva ore, mai frecvent în 48 ore. În cazuri severe apare o tetraplegie cu afectarea mușchilor trunchiului, abdominali și toracici. Paralizia în poliomielită are un caracter flasc; mușchii sunt moi, fără tonus. Reflexele osteotendinoase sunt slabe sau lipsesc definitiv. De obicei, nervii senzoriali nu sunt afectați și sensibilitatea este păstrată la normal.

Poliomielita paralitică spinală, în care sunt afectați mușchii membrelor inferioare, superioare sau ale trunchiului este cea mai frecventă formă din cele manifeste ale maladiei.

Poliomielita: Forma de poliomielită bulbară fără cea spinală se întâlnește foarte rar. În ea apar o insuficiență respiratorie severă, dificultăți de masticație, deglutiție și grai.

În caz de neadresare la medic sau de adresare cu întârziere această formă poate avea urmări tragice.

Stadiul de reabilitare se începe cu normalizarea funcțiilor mușchilor ușor afectați, care se refac încet. De regulă, mușchii afectați profund nu se refac definitiv. Spre finele primei luni de la debutul bolii se începe atrofia mușchilor, care ulterior progresează. În acest stadiu mai are loc deformarea scheletului osos, dezvoltarea contracturilor și dereglări vegetative pronunțate (răcirea picioarelor, învinițirea lor și dereglări de transpirație).

Stadiul de reabilitare se dezvoltă activ pe parcursul a 3-6 luni de boală, apoi încetinește, prelungindu-se timp de 1-1,5 ani.

Stadiul rezidual urmează peste 1-1,5 ani și se caracterizează prin atrofii musculare, contracturi, deformări osoase și osteoporoză.

În cazuri grave poliomielita se poate complica cu pneumonii, atelectaze pulmonare, miocardite, care agravează starea bolnavilor.

În forma bulbară mai pot surveni insuficiența cardiacă, dereglări intestinale cu hemoragii, ulcere și dezvoltarea ocluziei intestinale. De menționat, că aceste complicații apar mai frecvent la pacienții netratați definitiv sau care s-au adresat cu întârziere după ajutorul medical. În caz de hemoragii și ocluzie intestinală, nu mai poate fi tărăgănat. Neadresarea de urgență după ajutorul medical duce la sfârșit letal.

Poliomielita: Diagnosticul și tratamentul poliomielitei se efectuează în secțiile de boli infecțioase. Ulterior, peste 40 zile de la debutul maladiei, un tratament mai îndelungat se administrează în secțiile neurologice sau în condiții de ambulator sub supravegherea neurologului. E necesar de subliniat, că diagnosticul de poliomielită trebuie neapărat confirmat laboratoric, utilizând metode virusologice și serologice.

Profilaxia poliomielitei constă, în primul rând, în depistarea precoce a bolnavilor și izolarea lor în secțiile de boli infecțioase. Externarea convalescenților din secțiile de boli infecțioase se efectuează nu mai devreme decât 40 zile, cu carantinizarea lor încă pentru 12 zile.

Pentru prevenirea și eradicarea poliomielitei, în lume se utilizează 2 tipuri de vaccin: vaccin Polio oral (VPO) și vaccin Polio inactivat (VPI).