CUTREMUR`77. SALVARE SPECTACULOASĂ la care a participat CEAUȘESCU, după trei zile de la CATASTROFĂ

În data de 7 martie 1977 o angajată a Cofetăriei Scala din Capitală avea să fie scoasă de sub dărâmături. Evenimentul a fost consemnat în cartea "Secunde tragice, zile eroice" și prezintă situația dramatică din acele zile. Redăm mai jos textul așa cum a fost publicat.

CUTREMUR 4 MARTIE 1977 "Și a fost ziua a treia. Lucrând ani de zile la aproximativ 100 de metri de cofetăria Scala, mă număr printre bucureștenii care o știau ca pe propria lor cameră. Zeci de prăjituri, de înghețate, de siropuri, vara, într-un cuvânt o amintire, senzorial, dulce.

CUTREMUR 4 MARTIE 1977 Luni 7 martie 1977. Mă aflu printre cei 20-30 de oameni cocoțați pe colina de dărâmături de pe locul blocului fostei cofetării. Pentru că au trecut peste două zile de la seism, pot spune că gândurile mi s-au așezat într-o relativă ordine în minte, înțeleg adică lucrurile așa cum s-au petrecut și am, firește, reacțiile obișnuite ale bucureșteanului peste care a trecut cutremurul nelovindu-l în ființa sa fizică, ci în conștiință.

La Scala, 44 de ore s-a crezut că totul e mort. Nici o mișcare, nici o voce, nici un sunet. Scoaterea la viață, cu o seară înainte, duminică, a două femei , a aprins puternic speranța salvatorilor care lucrează sub dărămăturile de aici. Speranță întemeiată. În zorii zilei de luni, de undeva, de sub pământ, parcă din altă lume, s-a auzit un fel de murmur. Apoi murmurul a fost identificat ca fiind o voce omenească.

Apoi vocea, au sesizat salvatorii, s-a dovedit a fi a unei femei. Cine era femeia? Unde era femeia. Cum se putea ajunge la ea. Prin găuri practicate în diferite locuri ale dealului de dărâmături și prin „plonjoane” în tot felul de culoare săpate  cu uneltele și cu mâinile, salvatorii s-au apropiat tot mai mult de voce. Au aflat cum o cheamă, cine e, în ce stare se află. Era Floarea Iordache, muncitoatre la Scala, surprinsă de cutremur în clipa în care spăla conștiincios farfuriile pe care erau serviți clienții în cofetărie.

Spunea că e sănătoasă, dar că e blocată între dărâmături și că lângă ea se află o altă muncitoare, moartă.  Problema- prima problemă a salvatorilor – era să stabilească unde se află exact situată în spațiu, în subsolul în care se prăbușise parterul de la Scala, femeia Floarea Iordache.

Era încă dimineață când în această zonă distrusă a sosit tovarășul Nicolae Ceaușescu, împreună cu alți conducători de partid și de stat.

CUTREMUR 4 MARTIE 1977 Președintelui țării i s-a raportat că la Scala a mai fost descoperit un om viu, o femeie. Un caporal a strigat-o pe Florica. S-a auzit slab un răspuns.

-Vedeți, trăiește, tovarășe comandant suprem, a spus caporalul.

CUTREMUR 4 MARTIE 1977 Emoționat, tovarășul Nicolae Ceaușescu, a rostit clar, uitându-se în ochii celor din jurul lui.
-Trebuie s-o salvați cu orice preț pe această femeie! Trebuie încercate toate soluțiile pentru scoaterea ei de sub dărâmături. Președintelui țării i s-a comunicat că până atunci fuseseră încercate vreo șapte soluții de a ajunge la femeie, dar nici una nu dăduse rezultate.

-De ce nu încercați și prin subsolul neafectat? – a întrebat tovarășul Nicolae Ceaușescu, intrând el însuși pe acolo și făcându-și apoi loc printre dărâmături spre locul de unde se auzea vocea femeii.

S-a încercat o nouă soluție. Colonelul Gh. Buzatu și un inginer tânăr, care încremenise parcă lângă intrările „forate” zadarnic  în dealul de moloz, au intrat pentru a nu știu câta oară într-o galerie săpată sub dărâmături.

Acolo și-au dat seama de următoarele: Florica Iordache se afla blocată între două planșeuri; cel de deasupra, asupra căruia se presupunea la un moment dat că s-ar putea acționa, nu putea fi perforat decât cu mașina, ceea ce ar fi pus în pericol, prin dislocarea cărămizilor, poate și a unor pereți, nu numai viața Floricăi Iordache, ci și pe aceea a soldaților angajați în acțiunea de salvare.

CUTREMUR 4 MARTIE 1977 M-am uitat la colonelul Buzatu, îmi mărturisește inginerul al cărui nume nu-l scriu pe această pagină pentru că m-a rugat să nu i-l pomenesc („sunt unii care au făcut lucruri de 20 de ori mai importante ca mine și numele lor n-a apărut în nici un colțișor de ziar”) și am simțit că ne dau la  amândoi lacrimile. Florica trăia, dar față de ce vedeam noi acolo părea condamnată.  „Mișcăm ceva, mor oamenii!” – i-am spus colonelului Buzatu. A dat din cap afirmativ: Asta era și părerea lui. Ce să facem? – ne întrebam. Trebuie să existe totuși o cale. Dar calea aceea trebuia găsită cât mai curând. Orice minute de întârziere puteau fi fatale.

CUTREMUR 4 MARTIE 1977 A urmat un nou plonjon în adânc al colonelului Buzatu. Ajuns foarte aproape de Florica, colonelul căuta să-i ridice moralul.

A dat chiar mâna cu ea printr-o gaură a planșeului, Florica i-a dat portmoneul cu 30 de lei și cu actele și cu ceasul său, și au avut următorul dialog.

-Ce face dom Petrescu tovarășe colonel?
Bine, dragă, e sănătos! (n.n. Petrescu, responsabilul cofetăriei murise de vineri noaptea)
Dar Elena, tovarășe colonel?
E bine și ea dragă, te așteaptă (Ulterior colonelul Buzatu mi-a mărturisit că nici nu auzise de cele două nume, dar răspunsese mecanic, ca s-o liniștească pe Florica)
Și ia zi, cum te simți tu acolo, Florico? Ai aer?

CUTREMUR 4 MARTIE 1977 Sînt bine, tovarășe colonel. Mă strânge o scândură care mi-a înțepenit picioarele, dar sunt întreagă. Aer am de la un canal care e sub mine. Încercați să mă scoateți cât mai iute de aici, că nu mai pot s-o suport pe moartă. (Era muncitoarea Constanța Cioabă care, spălând și ea alături de Florica, fusese lovită în plin de prăbușirea unui zis, murind în câteva minute). Cutremurător era faptul, îmi spune inginerul, că prin canalul în care intra aer la Florica, se scurgea sânge de la fosta ei tovarășă de muncă.
Ce a urmat?
A urmat soluția a 9-a, apărută ca un miracol, din chiar discuția colonelului Buzatu cu Floarea Iordache.
-Tot vorbind cu ea, îmi spune colonelul, mi-am dat seama că femeia se afla într-alt loc sub planșeu decât cel pe care-l presupusesem noi tot timpul, loc în care nu era nevoie de nici o străpungere violentă.

CUTREMUR 4 MARTIE 1977 Dați-mi mie un fierăstrău, i-a zis Florica colonelului, să încerc să-mi scot picioarele de sub scânduri și să tai niște sârme care mă țin și ele strânsă aici.

I s-a dat un bomfaier, înfășurat cu o cârpă la cap ca să n-o rănească.
Ieșit din galerie colonelul Buzatu era alb de emoție ți abia reușea să lege cuvintele.
-Dacă avem nevoie Florica iese singură prin găurile astea...

Mulțimea adunată – la o distanță de vreo 10 metri – în jurul dealului de dărâmături a înțeles că se petrece ceva cu totul deosebit. Au înțeles și reporterii, tele și radioreporterii, operatorii cinematografici.

CUTREMUR 4 MARTIE 1977 I-am studiat câteva minute pe fiecare în parte. Telereporterul japonez, om de o rară politețe, a reușit în câteva minute să-i fascineze pe toți paznicii cu amabiliatea sa, strecurându-se primul în imediata apropiere a locului pe unde era așteptată să iasă Florica.

CUTREMUR 4 MARTIE 1977 L-a urmat telereporterul american, un tip flegmatic pe fața căruia nu tresărea nici un mușchi, un bărbat mai în vârstă extrem de atent la orice detaliu care ar fi putut să-l avantajeze în prinderea imaginii dintr-un unghi cât mai favorabil, capitol la care încerca să-l concureze pe Sergiu Nicolaescu, care-și așezase din capul locului aparatele în cea mai bună „poziție de bătaie”.

În fine mai era echipa canalului 1 a televiziunii franceze  - Robert Werner , Francis Sevaux, Bernard Bleicher și Alain Portal  - pe rând gureșă ca un cuib cu păsări, apoi mută cu desăvârșire  într-o atitudine de reculegere emoționantă, apoi șoptitoare. Francezii fuseseră anunțați cu vreo oră înainte că Florica va fi salvată în minimum 2-3 ore, dar nu părăsiseră totuși locul de teamă să piardă momentul fericit și întâmplarea le dăduse dreptate.

Și a ieșit Florica. Vie, întreagă, uluită , deschizând, închizând și apoi redeschizându-și ochii spre a-i privi pe cei din jurul ei, în ochii cărora a țâșnit, lucitoare, lacrima solidarității noastre umane.

În mijlocul unui oftat de ușurare general, aud, ca prin vis, observația unuia dintre trimișii speciali ai televiziunii franceze, Bernard Bleicher:
„Vous, les roumains, vous etes un peuple tres courageux et vraiment tres uni” (Voi, românii, sunteți un popor foarte curajos și într-adevăr foarte unit.

Aveți dreptate, domnule Bleicher. Ne-ați înțeles foarte bine pe noi, românii.

10 martie. Spitalul militar central.
Recapitulez cu Floarea Iordache cele trăite de ea în peste 65 de ore cât a fost îngropată de vie în pământ.
Ți-a fost frică?
Mi-a fost. La început. În primele două zile. Nu se auzea nimic. Niciun sunet. Era și colega mea moartă lângă mine....
La ce te-ai gândit în acele zile?
La puține.
La ce anume ?
M-am gândit întâi c-o să mor. Apoi m-am gândit la soțul meu. Ce-o fi făcând el acum? - îmi ziceam. E mort, E viu? Ce-o fi oare cu el? Apoi m-am gândit că în seara aceea puteau să lucreze în locul meu alte două femei. Ar fi putut să fie la lucru Constanța Arnăuțoiu, dar se rănise la mînă și avea concediu medical". (Marius Popescu, Secunde tragice, zile eroice)