La scurt timp de la instalarea noului regim, românii aveau să simtă primele semne a ceea ce urma să devină sărăcie lucie. Legea naționalizării din 1948 a produs schimbări fundamentale în economia României. Producția a trecut în proprietatea statului, inclusiv comerțul. Și astfel, magazinele sătești, care erau private până atunci, au devenit cooperative.
ELENA BĂDULESCU, fost gestionar Tutungerie. „Acolo se găseau tot felul de .. ce i-ar mai fi trebuit omului .. chibrituri, lumânări, ceva detergent de spălat care era o sodă.. înainte de sărbători aduceau un fel de var care le trebuia oamenilor să văruiască casele”.
La orașe, începeau să apară noile cartiere muncitorești. Aici erau amenajate și rețelele de magazine, la parterul blocurilor de pe străzile principale. Comerțul socialist funcționa în baza unui plan centralizat. Nu conta ce se vindea sau ce voia populația. Trebuia îndeplinit planul unității. Plan ce era mereu depășit. Românii o duceau bine, aveau de toate. Pe hârtie și în declarațiile aparatului de propagandă.
LAVINIA BETEA „Simultan însă s-a dezvoltat și industria alimentatră. au apărut fabrici de biscuiți, au apărut fabrici de mezeluri, au apărut fabrici de cosnerve și legume. Și proodusele acesea au început să fie vândute în toate localitățile din România. În anii 60-70, am avut și produse de import.. găseai și portocale, lămâi, nu se punea problema de a nu găsi piper și alte condimente. Se găea cafea, ceai, De Crăciun, începuseră să aducă curmale, banane sau smochine.. parcă se deschisese o întreagă lume de minuni, pentru mine, copil fiind. Îmi amintesc prin anii 60 când pentru prima dată tata a cumpărat o doză de coca-cola, parcă intrasem așa într-o altă lume. Era lucioasă, sclipea și gustul ăla mi s-a părut așa un gust de pe altă lume, o lume mai bună”.
Dar lumea mai bună se sfârșea în anii 80. După ce gospodinele învățaseră să gătească sofisticat, ca la Paris, salate de beouf, salată de vinete sau torturi cu fructe exotice, noua realitate le forța să trăiască fără carne, măsline, brânză, ouă și de multe ori, chiar fără pâine.
LAVINIA BETEA „Oamenii care auzeau încontinuu că viața lor va fi mai bună, mai frumoasă, cu mese mai îmbelșugate, s-au pomenit dintr-o dată în anii 80 într-o perioadă foarte dură”.
La începutul anilor 80, perspectiva intrării în incapacitate de plată, îl determina pe Ceauşescu să anunţe că România intenţiona să îşi achite datoria externă. Povara a fost aruncată asupra populaţiei. Preocupările pentru raţionalizări, economisiri şi stoparea risipei au devenit obsedante, ducând la măsuri ce frizau uneori absurdul.
Tovarășul a interzis servirea cafelei la mesele şi întâlnirile oficiale, pentru a reduce cheltuielile de protocol, cafeaua devenind oricum un produs inaccesibil, înlocuit cu celebrul nechezol - un amestec de cicoare, năut şi orz. Alimentele de bază ajunseseră o raritate. La fel şi conservele, de la cele de mazăre, la cele de carne şi pateu. Pentru o mai mare economisire, atunci se comanda prima dată realizarea unor sortimente de mezeluri care să conţină mai puţină carne şi mai mulţi înlocuitori. Debuta, astfel, epoca salamului de soia, expresia înfometării populaţiei.
În magazinele alimentare se mai găseau doar compoturi şi conserve de legume, picioare de porc denumite ironic „adidaşi“ și creveţi vietnamezi. Mezelurile veneau în cantităţi reduse, la fel şi „fraţii Petreuş“, puii congelaţi, de mici dimensiuni, care erau la mare căutare, sau conservele de carne din China, pentru care se formau cozi imense. Totul era raționalizat. Cumpărai cât îți permitea cartela. În 1982, lui Ceaușescu i-a venit ideea să ofere poporului pește. Mult pește și numai pește. Programul care va influenţa, ulterior, cel mai cunoscut slogan culinar al epocii: nicio masă fără peşte. Se livra astfel pacăleala grijii faţă de sănătatea cetăţeanului: Programul de alimentaţie ştiinţifică.
Erau vremurile în care se stătea la cozi pentru orice. De la brânză, lapte, pâine până la hârtie igienică. Dincolo de cortina de fier, veștile ajungeau greu. Românii scăpați în occident mai auzeau uneori că viața în țara lor socialistă e grea. Niciodată nu aflau însă că le mureau rudele de frig în case sau la cozile sărăciei.
În jurnalul său secret, arhitectul Gheorghe Leahu a scris multe despre ultimii ani ai epocii de aur, când Bucureştiul era mutilat de giganticele şantiere ale noului centru civic, iar viaţa de zi cu zi era un coșmar. De aici aflăm detalii cumplite despre cozile la Alimentara.
GHEORGHE LEAHU, arhitectul care a proiectat magazinul Unirea
„Vin acasă pe la ora 17 cu troleibuzul. În stația unde cobor, la Mărăşeşti, înghesuială mare de oameni şi o Salvare. Întreb ce s-a întâmplat, fără să zăbovesc. Răspunsul e cutremurător: o femeie de 55 de ani a stat la coadă la carne în frig, timp de 4 ore, i s-a făcut rău, nu merge nici o mașină particulară, n-a putut să o ajute nimeni, au aşteptat maşina Salvării care a venit după 20 de minute, dar era prea târziu… Iată că în România acestor ani se moare la coadă la carne”.
Cei care scăpau cu viață, se zbăteau să mai treacă o iarnă cu bine. Cel mai bine o duceau orășenii cu rude la țară. Ei primeau de la părinți, unchi sau bunici, ouă, carne și legume proaspete. Așa s-a născut și expresia - E bine să trăiești la oraș, dar să ai rude la țară.
Atunci s-au dezvoltat rețelele de pile și relații. Cine nu avea rude la țară, era forțat se caute soluții de supraviețuire în vecini.
În ziarele vremurilor și la televiziunea națională, viața românilor era roz. Curgea doar lapte și miere. Producțiile de grâne, legume și fructe erau depășite în fiecare an. De fapt, în plan extern România părea o campioană a producției alimentare.
Dar producțiile fabuloase, în formă brută sau procesate, erau trimise la export. În schimbul lor, noi primeam țiței și gaze de la ruși. Și acopeream datoria uriașă
Manipularea prin foame a populației în anii 80 a fost poate cea mai cinică armă a regimului, prin care acesta asigura supunerea cetățenilor. Până în 1989, totul intrase în amorțire. Și economia, și oamenii. Singurul cu adevărat viu, energic și dinamic era aparatul de propagandă care se străduia să demonstreze că tot ce trăiam nu era adevărat. Dar cei care au înghețat de frig în case și la cozi interminabile au și astăzi imaginea clară a umilințelor supreme.
