Munca de la Palatul Victoria nu a fost niciodată ușoară. Dimitrie A. Sturza (1833 – 1914) a fost unul dintre cei mai longevivi premieri pe care i-a avut România. A ocupat fotoliul de șef al Consiliului de Miniștri de patru ori în perioada 1895-1909: în total, peste zece ani! Lunga relație cu organele statului i-a dăunat însă grav sănătății, astfel că D.A. Sturdza s-a îmbolnăvit de nervi când încă mai deținea funcția de prim-ministru, scrie historia.ro. Mai mult, potrivit, unor legende, uneori, în timpul ședințelor de guvern, lătra la miniștri.
Un rezumat al biografiei sale e o listă lungă de funcții deținute în folosul statului. Mai întâi, Sturdza a fost educat la Academia Mihăileanu, apoi a urmat cursuri de drept, economie și istorie în Germania.
Și-a început cariera politică fiind secretar al Divanului ad-hoc constituit în Moldova, în 1857. După Unire, în 1859, Alexandru Ioan Cuza îl alege secretar personal. Nu se înțeleg. Sturdza îi întoarce spatele și pentru asta e condamnat la surghiun într-o mănăstire din Moldova. După ce e eliberat, continuă lupta împotriva lui Cuza și devine membru în guvernul liberal al lui Ion Brătianu. Pune umărul la fondarea Partidului Național Liberal, pe care îl va și conduce după moartea lui Brătianu. Ajunge, pe rând, ministru al Agriculturii, al Comerțului, al Lucrărilor Publice și al Finanțelor. Între 1882 și 1884, ocupă funcția de președinte al Academiei Române.
Ca om politic, spun autorii cărții „Sturdzeștii: cronica unei familii istorice“, Sturdza era ambițios și vanitos.
„Se ferea de inovații și prefera confortul locurilor bătute. Avea momente de patetism și trecea cu ușurință dintr-o extremă într-alta. Semnificativă este scena reîmpăcării lui cu generalul Manu, la ceremonia punerii pietrei de temelie a Spitalului Filaret (n.r. – astăzi Institutului de Pneumoftiziologie «Marius Nasta»). S-a dus către acesta și, cu lacrimi în ochi, i-a zis: «Aici unde se clădește un azil consacrat suferinței omenești, aici unde se îndeplinește astăzi un act de caritate creștinească, ura dintre oamenii binevoitori trebuie să dispară. Dă-mi voie să te îmbrățișez»“, scriu cei doi istorici.
Sabotat de propriii colegi
Primele semne ale bolii par să fi apărut pe fondul unei tensiuni politice. Pe vremea când deținea atât funcția de șef al Consiliului de Miniștri, cât și pe cea de șef al PNL, Sturdza a suferit câteva căderi nervoase. Câțiva dintre colegii săi de partid s-au aliat împotriva lui într-o grupare numită „Oculta“ și voiau să-l înlăture. Chiar în momentul în care se dădeau puternice lupte între Ocultă și Sturdza, apare și o carte a unui inginer din Tecuci, Ion Brezianu, cu titlul: „D.A. Sturdza, pretins șef al Partidului Liberal. Pacoste pe capul Țării Românești“.
Imaginea lui e din nou șifonată. Ziarele vremii „Furnica“ și „Adevărul“ caricaturizau lupta politică internă. Au urmat ani tulburi, în care problemele de sănătate ale lui Sturdza s-au agravat, lăsând urme în viața sa profesională. În 1908, boala sa e confirmată de specialiști în străinătate.
Sturdza e înlăturat din toate funcțiile. Hotărăște să plece la Paris. Acolo, la hotelul St. James, are o criză nervoasă, cu ieșiri violente, care determină internarea lui la spitalul „St. Antoine“. Titu Maiorescu nota: „E sfârșit. Început de paralizie cerebrală; accese de alienație senilă, când cu iritare violentă, când sub formă de manie religioasă, cruci, cereri de iertăciune“. Dimitrie Alexandru Sturdza nu a mai revenit în viața politică. A murit la 81 de ani, pe 8 octombrie 1914, într-un sanatoriu.