Cele două oglinzi ale președintelui: Udrea și Pleșu

Cronica de Cotroceni, cartea Adrianei Săftoiu, propune și alte personaje interesante, pe lîngă o Elena Udrea foarte prezentă. Sereiști rînjind satisfăcuți cu dosarele în brațe, angajați timorați de agresivitatea președintelui, intelectuali care ascultă povești cu un mare căpitan de navă și un martor-cheie pe care autoarea se sprijină tot timpul: Andrei Pleșu. O recenzie semnată de Costi Rogozanu pe VoxPublica:

"Cine vorbește?, o întrebare esențială legată de orice fel de text, pe care o învățăm încă din ciclul primar. Răspunsul e interesant în cazul Cronicii. Nu vorbește doar Adriana Săftoiu. Cartea își are succesul pe care-l are pentru că e vorba “omul care l-a cunoscut atît de bine pe președinte” – autoritatea autenticității. Însă nu doar acest om vorbește. Aș zice că naratorul e un compozit, un Săftoiu-Pleșu, să-l numim așa. Adriana Săftoiu nu scrie simple memorii, își construiește și o voce a intelectualui care văzut hidra. Alături de Pleșu, bineînțeles. Niște oameni fini s-au nimerit, grație profesionalismului, la Cotroceni și au fost oripilați de devierea unui politician și de coruperea lui treptată pînă la insuportabil. În plus, mai vorbea și urît."

Citește "Cronica Cronicii de la Cotroceni. Udrea-Pleșu, cele două oglinzi ale președintelui" pe VoxPublica.ro

Prezența obsedantă a lui Pleșu ca reflector ideal al mizeriei ajunge la deplinătate în celebrul pasaj cu Udrea, Băsescu și Berlusconi. Presa preia doar scena cu cei trei, dar uită să așeze și fraza cheie:

Băsescu a intervenit de data aceasta : „Vă place ? O mai aduc“. Și au râs împreună. Andrei Pleșu era cel mai consternat dintre noi.

Pleșu este martorul "consternat" al tranziției. Misiunea lui a fost de a se tot consterna de la FSN pînă în avioanele prezidențiale. Peste asta Săftoiu a adăugat povestea femeii-obiect Udrea care de fapt preia controlul. Puterea fetei frumoase care folosește sexismul bărbaților pentru dominație subtilă, cam ca în melodiile lui Beyonce la începuturi.

Traian Băsescu a acuzat-o pe Săftoiu că încalcă un contract de confidențialitate. Însă autoarea își ia unele precauții cu scheme jurnalistice binecunoscute. Spune despre bilețelul lui Tăriceanu că nici măcar nu-i atrăsese atenția președintelui în primă fază, poate tocmai pentru că era o practică curentă. Însă aici Săftoiu nu intervine cu o confirmare clară, ci cu o întrebare retorică:

Era clar că uitase de bilețel, pentru că nu i s‑a părut semnificativ. Să fi fost o practică obișnuită sunatul pe la instituții, la începutul mandatelor de Președinte și premier – și tocmai de aceea nu vedea excepționalul ?

Cartea e așadar o dublă mărturie, presarată cu naivități mai mult sau mai puțin jucate. Două oglinzi ale președintelui, două fețe ale vanității: Pleșu și Udrea. Limbajul neaoș, lipirea frustă de personaje gregare, aici sînt limitele naratorului scîrbit Săftoiu-Pleșu. Și un personaj Băsescu-Udrea care nu se depărtează mult de ipoteza bărbatului cu minți sucite ca explicație pentru o istorie, altfel mult mai complicată, a ultimului deceniu. Adriana Săftoiu s-a pornit să explice sistemul, dar ne-a oferit explicație standard. A vrut să construiască un narator-intelectual, dar șocul experienței a dus-o tot la fapt divers.

Cît despre dublul Băsescu-Udrea, nu accept nici pudibonderii inventate ale unor jurnaliști care descoperă brusc dreptul la intimitate, nu accept nici idila-ca-explicație a sistemului. Această ultimă explicație a fost favorita celor care au renunțat la relațiile cu Băsescu la un moment dat - Săftoiu a avut timpul necesar să rafineze motivul Udrea, dar nu l-a depășit - E.U. e oglinda caracterului duplicitar al lui TB. Cum ar fi să punem amantlîcurile interbelice ca motoare ale politicii de atunci? Asta e problema cu dragostea de cînd lumea, pare că explică tot și, de fapt, explică uneori mai puțin decît o scenă mică în care "un copil de casă" n-avea locuință și dup-aia avea două de lux."