"Credeţi-mă, eu sunt unul dintre norocoşi. Cand vine cineva cu trei amputaţii, ambele picioare şi o mână, este aproape Robocop, şi îşi dă jos o mână şi două picioare cu 5 metri înainte de a intra într-un bazin, se apropie şi se scurge în acel bazin. Şi nici nu vă închipuiţi cu ce viteză reuşeşte să facă o cursă într-un singur membru, atunci îţi dai seama că nu ai niciun fel de scuză!", spune Eugen Mănăilă, militar rănit în Afganistan.
Eugen Mănăilă e plutonier adjutant principal al Armatei Române. Cel mai înalt grad de subofiţer. Ultima avansare în grad a plătit-o cu sânge. A fost la un pas să-şi piardă un picior. S-a ales şi cu mai mute oase sfărâmate în misiunea din Afganistan. Acum, pentru că nu mai poate să-şi slujească ţara cu arma în mână, a decis anul acesta să compenseze prin sport. Li s-a alăturat colegilor răniţi în teatrele de operaţiuni, la competiţia Invictus, de la Toronto, unde a participat la proba de haltere. A ridicat greutăţi de 112 kilograme. Cumplit de greu pentru oricare dintre noi, floare la ureche pentru omul care a văzut moartea de aproape. Şi-a fentat-o.
"Camarazii mei din maşină dădeau sa plângă văzându-mă jos acolo mic, chircit şi tremurând. M-am întors spre ei: 'Mickey, vezi că a ţinut fierul?' Şi l-am făcut să râdă. Atunci am simţit o arsură din creştetul capului până în picioare şi am zis: 'Sunt rănit!' Nu mi-am dat seama cât sunt de grav. Era adrenalina. Au deschis cu greutate uşa de pe partea mea, m-au aşezat pe pământul afgan. După ce s-a lăsat praful, cum spunem noi, praful ridicat de la mitraliere", îşi aduce aminte Eugen Mănăilă.
"În spatele meu, în ultima maşină, aveam doctorul care ne însoţea în misiune, de data asta aveam o fată, a venit, m-a întrebat ce am, începusem să tremur, intrasem în şoc. Mi-a tăiat pantalonul, am zis: 'Piciorul nu-l mai simt.' A tăiat şi am văzut-o cu ochii în lacrimi. Zic: 'E chiar aşa de grav? Îl mai am acolo?' 'Da, este.' 'Bine, lasă.' Am făcut-o să pufneasca în râs", adaugă acesta.
Eugen Mănăilă are 48 de ani şi este paraşutist. În 2008 a plecat prima dată în Afganistan. Doi ani mai târziu, a fost selectat pentru a doua misiune în provincia Zabul. Însă o explozie produsă din cauza unui dispozitiv improvizat i-a dat lumea peste cap. 19 februarie 2010. Se îngâna ziua cu noaptea. Când s-a estompat suflul exploziei, a început lupta pentru viaţă.
"Din elicopterul pregătit medical, Black Hawke, a coborât un negru. Semăna cu Wesley Snipes, mare de tot. Vine lângă mine ş-mi spune: 'I'm your nourse.' Sunt asistenta ta. Iar m-a pufnit râsul. Zic: 'Dacă tu eşti asistenta mea, eu am scăpat de toate grijile din Afganistan.' Era un negru d-ala lucrat la sală, aranjat. M-au luat... în momentul acela, s-a încheiat pentru mine episodul Afganistan. Dumnezeu a vrut să încep o altă viaţă", continuă Eugen.
Au urmat şase intervenţii chirurgicale. Tije băgate în picior, dispozitive pentru umerii dislocaţi, mâna ruptă, patru coaste fracturate. Calmante peste calmante...
"Convieţuiesc destul de bine cu foarte multe dintre animalele acestei planete. Din ce am înţeles eu, s-au folosit cartilagii de rechin", mai spune acesta.
Acum e bine. Dar face în continuare recuperare. Atât de mult iubeşte haina militară, încât s-ar întoarce şi mâine în teatrul de operaţii. La fel ca mulţi dintre colegii lui răniţi în Irak şi Afganistan. Deşi, teoretic, legea românească le permite să revină pe front, testarea medicală e mult prea drastică. Aşa că în practică niciunul dintre răniţi nu se mai întoarce. În Statele Unite, soldaţii răniţi care doresc să revină în teatrele de operaţiuni sunt testaţi după norme precise, care în unele cazuri permit revenirea în activtate. Analiza făcută de o Comisie de Evaluare Fizică e finală şi se pune în aplicare.
Reporter: Andreea Dăscălescu
Montaj: Sorin Niculae
