Relicvele industriei din Epoca de Aur, vândute la fier vechi. Un jaf de 250 miliarde dolari

Ultimii 26 de ani au adus un declin accentuat al industriei românești. Toate marile uzine industriale, altădată mândria economiei românești, au fost culcate la pământ de la Revoluție până în prezent.

Fenomenul este cu atât mai grav cu cât fabricile, uzinele, combinatele sau minele reprezentau stâlpii pe care se sprijinea un întreg oraș sau suflare din zonă.

Sunt nenumărate orașele în care fabricile comuniste au fost transformate în ruine, iar peisajul a devenit unul suprarealist. Dacă în unele cazuri urmele lor au dispărut total, fiind acoperite de parcuri comerciale sau ansambluri rezidențiale, în alte locuri, cum ar fi Călan, Hunedoara, Anina, Valea Călugărească, Pitești sau Vaslui, ruinele sunt încă în picioare, ca și cum orașele ar fi trecut printr-un război necruțător.

„Procesul de dezindustrializare este unul care s-a făcut haotic fără niciun fel de viziune. Am ajuns la un dezechilibru extraordinar de grav, care afectează semnificativ capacitatea acestor județe pe de o parte de a asigura locuri de muncă", spune Cristian Pârvan, secretar general al Asociației Oamenilor de Afaceri.

Lista capacităților industriale ale României la momentul 1989 este lungă, are sute de nume, și a fost lichidată sistematic de noii capitaliști ai patriei. Nu există nici măcar o singură analiză de piață din care să reiasă viabilitatea sau inutilitatea vreunei companii de stat.

Înainte de 1989, 3.300 miliarde de lei valorau fabricile și uzinele patriei, adică aproape 250 de miliarde de dolari. Suma reprezenta doar așa-numitele „fonduri fixe" - adică imobilele și utilajele. În peste 25 de ani am tăiat fier vechi în valoare de peste 30 miliarde de euro.

Astfel, multe dintre uzine au fost preluate de grupuri de interese care au tocat cel puțin 22 miliarde de euro din averea statului. Marile victime ale dezindustrializării post-comuniste sunt orașe ca Hunedoara, Brașov, Galați, Târgoviște, Reșița, Valea Jiului sau chiar Capitala.

Hunedoara

Orașul Hunedoara era considerat în anii 90 cel mai mare oraș monoindustrial din țară. Toată dezvoltarea zonei era legată de Combinatul Siderurgic din Hunedoara, iar municipiul era considerat un oraș-uzină.

Istoria Combinatului din Hunedoara, distrusă peste noapte de jaful capitalist, a început încă din secolul 19. La acel momet, Uzina de Fier din Hunedoara a reprezentat o revoluție industrială pentru zona pe atunci controlată de Imperiul Austro-Ungar.

De la un oraș cu cel mult 5.000 de oameni, în următorii 60 de ani, Târgul Fierului, așa cum era botezat în germană, a ajuns la 36.000 de locuitori. După Al Doilea Război Mondial, și comuniștii au simțit potențialul uriaș al locului și dezvoltarea a continuat. Pentru a susține forța de muncă au fost strămutați aici mii de oameni din Muntenia și Moldova. Astfel, în 1990 trăiau 90.000 de locuitori, din care 20.000 lucrau în Uzină.

Restructurarea de la Hunedoara a fost cea mai amplă și cea mai dură din siderurgia românească. Distrugerea a început la nici doi ani de la Revoluție când producția a fost redusă și au fost oprite două furnale. Au urmat disponibilizări și plecări voluntare.

În anii 2000, colosul industrial a cunoscut un declin agresiv. În 2003, când Combinatul a fost preluat de grupul Mittal Steel, mai erau doar 5.300 de angajați, iar în prezent mai sunt doar 700 de oameni.

Galați

Zilele de aur ale fostului colos siderurgic încep în anul 1960. Partidul Muncitoresc Român l-a construit ca o declarație: România nu va fi responsabilă cu agricultura din blocul socialist, așa cum își doreau sovieticii. În anii 1970, Galațiul fabrica 70% din producția națională de oțel, exporta pe tot globul și combinatul avea 1.600 de hectare, cam cât suprafața unui mic oraș.

În 1989, unul din șase gălățeni lucra la combinatul cu 50.000 de angajați. Galațiul devenise al doilea mare furnizor de tablă în blocul statelor comuniste.

Declinul începe sub Guvernul Petre Roman, care transformă combinatul în societatea comercială Sidex SA și îl lasă să se descurce singur. Este momentul în care începe jaful pe care l-ar fi supravegheat chiar directorii combinatului.

Mulți ani declarată gaura neagră a bugetului statului, combinatul din Galați a fost privatizat aproape pe gratis. A fost preluat în 2001 de indianul Lakshmi Mittal pentru 70 de milioane de dolari, însă această sumă reprezenta de fapt doar 10% din fierul vechi pe care îl ascundea Sidex Galați în măruntaiele sale.

Profiturile realizate de combinat în primii ani după privatizare au fost anulate de pierderile ce s-au strâns după 2008 pe fondul crizei. Acestea au depășit 600 mil. euro, iar combinatul produce mai puțin de jumătate față de anii de boom economic.

Înainte de privatizare, în combinat lucrau peste 31.000 de angajați, astăzi au mai rămas 7.000 de oameni.

Alte zeci de mii și-au pierdut slujbele după dispariția afacerilor care depindeau de gigantul siderurgic. Nu întâmplător, Galați este orașul care a pierdut în ultimul deceniu cei mai mulți locuitori din regiunea Moldovei.

Astăzi, furnalul 5 este singurul care a mai rămas în picioare din cele șase care au fost construite în Combinatul din Galați. Restul au fost tăiate la fier vechi sau în acest moment sunt nefuncționale.

Reșița

Cea mai veche fabrică din România, UCM Reșița a ajuns la un pas de închiderea definitivă. În iunie 2015 au fost concediați încă 200 de salariați ai uzinei, în condițiile în care ultimii angajați au stat mai mult în șomaj tehnic în ultimii ani.

Uzina Constructoare de Mașini avea înainte de 1989 peste 15.000 angajati. Practic, tot orașul de pe raul Barzava gravita în jurul acestei uzini a carei istorie incepe in anul 1771. În cei peste 200 de ani de existență, UCM Resița s-a transformat într-un parc industrial de dimensiuni impresionante, întins pe 130 de hectare.

În anii 70, UCM Reșița avea secții de echipamente navale, de motoare grele, de locomotive, de hidroagregate energetice, de echipamente pentru termocentrale. Aici s-a realizat întreaga furnitură a hidroechipamentelor la centralele din țară.

La sfârșitul lui 2003, UCM Reșița a fost privatizată. În acte, compania a fost preluată de o firmă elvețiană Inet AG, însă firma era deținută de un apropiat al controversatului om de afaceri Bogdan Buzăianu.

Odată cu privatizarea UCMR, statul promitea că șterge datoriile acumulate de uzină, dar le-a reactivat după câțiva ani.

În 2011, combinatul a intrat în insolvență. În același timp, rând pe rând, DIICOT, DNA șI Fiscul descoperă un șir de ilegalități.

La începutul anului 2015, foștii manageri ai UCM Reșița au fost reținuți pentru delapidarea companiei și constituire de grup infracțional organizat, prejudiciul fiind estimat la peste 75 de milioane de lei.

Afacerea necurată  de la UCM Reșița cu motoare vândute la prețuri supraevaluate a presupus și semnarea de contracte cu firme „fantomă”, înființate doar în scop infracțional.

Valea Jiului

Mineritul din Valea Jiului are o istorie de peste 200 de ani, iar industrializarea României nu a putut fi realizată fără zăcământul de acolo. În anii de glorie, Valea avea 48 mine active, patru cariere de suprafață și cinci uzine de preparare.

Cea mai veche mină din Valea Jiului și cea mai adâncă din Europa, cea de la Petrila, a fost închisă în octombrie 2015. În prezent mai funcționează 5 mine și mai sunt doar 6.000 de mineri.

Istoria prăbușirii mineritului românesc începe în 1990, odată cu trecerea de la economia planificată la economia de piață. După căderea comunismului, Regia Autonomă a Huilei, cea mai mare structură minieră, cuprindea 15 exploatări, majoritatea din Valea Jiului - Lonea, Petrila, Petrila Sud, Dâlja, Livezeni, Aninoasa, Vulcan, Paroșeni, Lupeni, Bărbăteni, Uricani, Valea de Brazi, Țebea, Petroșani și Anina.

Închiderea exploatărilor neprofitabile a debutat la mijlocul anilor '90. Restructurarea Văii Jiului a intrat în linie dreaptă în 1997, când sindicatele au acceptat concedierea primilor 20.000 de oameni. Aderarea la Uniunea Europeană pune noi condiții în sectorul minier.

La începutul lui 2004, Executivul aprobă Strategia Sectorului Minier. Capitolele ei au denumiri pompoase: creșterea profitabilitații minelor, sprijinirea creșterii economice în Valea Jiului până în 2010 sau eliminarea subvențiilor pentru cărbune. Dincolo de cuvintele mari, era vorba, de fapt, de un plan pentru închiderea minelor. Cele rămase deschise trebuiau eficientizate.

An de an, minele s-au închis rând pe rând. Rămași fără muncă, zeci de mii de oameni au plecat pentru totdeauna, iar în urma lor au rămas cartiere în paragină, blocuri pe jumătate goale, sărăcie și lipsă de speranță.

În 1992, Petroșaniul avea 52.000 de locuitori. Două decenii mai târziu, ajunsese la 37.000 (respectiv cu aproape 30% mai puțin). Scăderi similare s-au înregistrat și în cazul altor orașe din Valea Jiului: Lupeni (de la 33.000 la 23.000), Petrila (de la 29.000 la 22.000), Uricani (de la 13.000 la 9.000).

Câmpia Turzii

Cazul combinatului din Câmpia Turzii este emblematic pentru vânzarea industriei românești la fier vechi. În 2015, o firmă de reciclare a fierului a devenit noul proprietar al combinatului din localitate. Silnef SRL, firmă din Brașov specializată pe reciclarea fierului vechi, a ajuns acționar majoritar al uzinei Industria Sârmei Câmpia Turzii, unul dintre combinatele metalurgice are au aparținut până în 2013 grupului rus Mechel și care acum este în insolvență.
 
La Mechel Câmpia Turzii se producea sârmă, plase de sârmă și oțel beton. Combinatul a fost privatizat în 2003, a ajuns la o firmă elvețiană care a devenit ulterior parte a grupului rus Mechel.
 
Din cei 5.600 de angajați au mai rămas circa 300 de muncitori, iar ulterior. Mechel a închis majoritatea capacităților de producție din cauza condițiilor de piață nefavorabile. Următoarea etapă în reorganizarea companiei este fuziunea cu COS Târgoviște, unde principalul creditor este tot Silnef și al cărei capital va fi restructurat în același mod.

Brașov

Cea mai cutremurătoare poveste legată de dezindustrializarea din Brașov este dispariția fabricii Tractorul. În perioada interbelică, uzina era un mare producător de avioane de luptă, iar în perioada de glorie, se fabrica un tractor la fiecare nouă minute și oferea locuri de muncă pentru 25.000 de angajați.

Mașinile agricole de la Brașov erau cunoscute în întreaga lumea, iar exporturile ajungeau în țări precum China, India, Egipt, Zambia, Rusia, Congo ori Brazilia.

"Realitatea românească", în orașul Coroanei - vineri, ora 21:00

După 1990, Tractorul a intrat într-un lent proces de privatizare, care l-a condus spre faliment. Guvernele care au venit la putere după căderea comuniștilor nu au fost capabile să găsescă soluții potrivite care să ajute uzina. Au știut însă să îngroape datoriile și să acorde salarii pe credit. În anul 2002, compania mai producea 4.000 de tractoare la o capacitate de 32.000 de tractoare/an. În această situație grea, în 2007, uzina a rămas numai cu 1.900 de muncitori.

Rând pe rând, angajații au plecat de bunăvoie sau au fost disponibilizați, dar în timp, pe ruinele fostei mândrii comuniste și-a făcut loc o construcție uriașă. Cumpărătorii, niște investitori britanici, au promis cel mai mare complex imobiliar din Europa Centrală și de Est cu o valoare estimată la 1,5 miliarde de euro. Deocamdată acolo a fost inaugurat în acest an cel mai mare mall din Transilvania.

Rețeta dezastrului pare trasă la indigo și în cazul Rulmentul. Incapacitatea guvernelor României post-decembriste de a gândi strategii pe termen lung au condus fabrica brașoveană de rulmenți spre faliment. În 2005, Rulmentul Brașov înregistra pierderi brute de aproape 40 de milioane de lei.

În decembrie 2008, s-a încercat privatizarea companiei, iar Tâmpa Resort s-a angajat să plătească 35 de milioane de euro. Societatea însă nu a plătit nicio tranșă, așa că privatizarea a fost anulată.

Astăzi, pe locul fostei fabrici Rulmentul, Primăria Brașov intenționează să dezvolte un parc tehnico-științific, cu o investiție de 20 milioane de euro.

Și uzina Hidromecanica a lăsat în urmă șase mii de angajați. Oamenii lucrau în ateliere de turnătorie fontă și prelucrări mecanice, apoi și în secții de turnătorie oțel și forjă. După Revoluție, fabrica a fost cumpărată de diverși acționari care au îngropat-o treptat. În 2009, înregistra o cifră de afaceri de 9,4 milioane de lei și pierderi de 14,8 milioane de lei. În locul fostei Hidromecanica este propus un centru de bussines și un supermarket.

Uzina Roman, fosta Steagu Roșu este singura fabrică de pe vremea comuniștilor care încă mai există la Brașov. De ani buni se zbate să supraviețuiască, iar acum reorganizarea este ultima șansă pentru a scăpa de faliment. În prezent, la uzina de autocamioane Roman, administrată de omul de afaceri Ioan Neculaie, mai lucrează câteva sute de angajați care produc doar piese de schimb pentru autocamioane.

Aceeași poveste este în tot județul Brașov. Fabrici cunoscute cum ar fi Colorm Codlea, Chimica Râșnov sau Sere Codlea s-au închis, iar salariații au fost disponibilizați.

Fabricile din București, înlocuite de mall-uri și hipermarketuri

În locul fostelor fabrici și uzine cu zeci de mii de angajați au fost ridicate malluri, birouri și locuințe. În București nu mai func­țio­nează nicio fabrică pe poarta căreia să intre zilnic cel puțin 1.000 de oameni.

Industria Capitalei a fost pusă pe butuci prin devalizarea de la înce­putul anilor ‘90, privatizările făcute la gră­madă și un boom imobiliar care a făcut din terenurile fostelor platforme in­dus­triale „mine de aur“.

Din estul orașului, de la Faur și Re­pu­blica, unde zeci de mii de angajați făceau material rulant și țevi, până în vest, pe malul Dâmboviței, la Semă­nă­toarea, și din sud, de pe platforma IMGB, și până pe platforma industrială Pi­pera din nordul Capitalei, ma­jo­ritatea fabricilor au fost demolate.

Republica și Rocar sunt în faliment, Semănătoarea mai are nouă angajați, activitatea Pumac este redusă la zero angajați și cifră de afaceri, iar terenul este scos la vânzare pentru dezvoltarea unui proiect de birouri, în condițiile în care 700.000 din cei 900.000 de angajați din București lucrează în prezent în servicii - pentru bănci, companii de IT, dar și hipermarketuri, unde salariul oferit este aproape de nivelul minim pe economie.

Prea puține din fabricile care au fost demolate pentru a face loc unor pro­iecte imobiliare au fost mutate la mar­ginea orașului, una dintre puține excepții fiind fabrica Timpuri Noi, al că­rei teren din București a fost cumpărat de miliardarul suedez Ingvar Kamprad, proprietarul IKEA.

Acționari Timpuri Noi au mutat fabrica în Jilava, dar de la 2.700 de angajați, câți erau în anii ‘90, fabrica de motoare și turbine a ajuns anul trecut la 86 de angajați.

Tradiția industrială a României a fost vândută la fier vechi în 26 de ani de capitalism. În 2015, numărăm pe degete uzinele care mai au activitate. Dezastrul poate fi rapid explicat prin datorii uriașe, jocuri politice și produse necompetitive. De ce producem, în termeni reali, doar cu o treime mai mult decât în 1989? Răspunsul este simplu: pentru că am ridicat la rangul de politică de stat minciuna, incompetența și hoția.