România, în topul UE la diagnostice HIV tardive. Peste 60% dintre cazuri sunt depistate în stadii avansate

România se află printre statele europene cu cele mai mari procente de diagnosticare târzie a infecţiei cu HIV, potrivit datelor europene analizate într-o dezbatere despre atingerea obiectivului de eliminare a HIV/SIDA ca ameninţare pentru sănătatea publică până în 2030.

Mai mult de 60% dintre persoanele diagnosticate cu HIV în România află că au infecţia într-un stadiu avansat, când sistemul imunitar este deja afectat. Situaţia plasează România pe locul al patrulea în Uniunea Europeană după proporţia diagnosticelor tardive, după Croaţia, Suedia şi Bulgaria.

Datele publicate de Centrul European de Prevenire şi Control al Bolilor, ECDC, arată că problema nu este una izolată. În 2024, 48% dintre diagnosticele HIV raportate în statele UE au fost realizate tardiv.

România, printre ţările cu cele mai multe depistări tardive

ECDC consideră că un diagnostic HIV este tardiv atunci când persoana are un nivel al celulelor CD4 sub 350 celule/mm³ în momentul confirmării infecţiei. Indicatorul este utilizat pentru a evalua cât de devreme sau de târziu este depistată boala, fiind excluşi copiii sub 15 ani şi pacienţii despre care se ştia deja că sunt HIV-pozitivi.

În cazul României şi al Bulgariei, ponderea cazurilor descoperite târziu trece de 60%, una dintre cele mai mari din Europa. Acest aspect a fost semnalat în cadrul evenimentului Euractiv „Ending HIV in Europe - Are we moving fast enough to achieve the 2030 targets?”, organizat la 10 septembrie.

La discuţie au participat eurodeputaţii Marc Angel şi Kristian Vigenin, Mary Horgan, Chief Medical Officer în cadrul Departamentului de Sănătate din Irlanda, Nicoletta Policek, co-preşedinte al HIV Prevention Alliance, şi specialistul lituanian Giedrius Likatavicius. Evenimentul a fost susţinut de compania Gilead.

Eurodeputatul bulgar Kristian Vigenin, membru al Comisiei pentru sănătate publică din Parlamentul European, a arătat că diagnosticul întârziat reprezintă una dintre piedicile majore în îndeplinirea angajamentelor europene privind combaterea HIV.

De ce este periculos diagnosticul HIV tardiv

Depistarea infecţiei într-o fază avansată poate avea consecinţe serioase pentru pacient. În acel moment, organismul poate fi mai vulnerabil la infecţii oportuniste şi la anumite tipuri de cancer, iar tratamentul şi gestionarea complicaţiilor pot deveni mai dificile.

În plus, o persoană care nu ştie că trăieşte cu HIV poate transmite virusul înainte de diagnostic. Specialiştii subliniază că testarea precoce permite iniţierea mai rapidă a tratamentului antiretroviral, reducând încărcătura virală şi riscul de transmitere.

La nivelul UE şi al Spaţiului Economic European sunt raportate în fiecare an aproximativ 24.000-25.000 de noi diagnostice HIV. Tendinţa descendentă observată în anii anteriori pare să se fi oprit, iar aproape 800.000 de persoane trăiesc în prezent cu HIV în această regiune.

Testarea HIV trebuie normalizată

Una dintre concluziile dezbaterii europene a fost că testarea HIV trebuie scoasă din zona prejudecăţilor. Experţii au avertizat că asocierea automată a testării cu anumite comportamente sau grupuri sociale poate descuraja oamenii să îşi verifice statutul.

Kristian Vigenin a relatat că, în timpul unor investigaţii medicale de rutină, a cerut efectuarea unui test HIV, însă a fost descurajat de un medic. Acesta ar fi invocat posibilele consecinţe ale unui rezultat pozitiv şi riscul ca informaţia să devină cunoscută altor persoane.

Exemplul a fost folosit pentru a evidenţia că obstacolele privind testarea nu apar doar în comunitate, ci şi în relaţia cu serviciile medicale. Frica de discriminare, de etichetare sau de pierdere a confidenţialităţii poate întârzia momentul în care oamenii se testează.

Nicoletta Policek a atras atenţia că problema nu este neapărat că unele persoane sunt „greu de atins”, ci că serviciile medicale pot fi greu de accesat. În opinia sa, sistemele de sănătate trebuie să apropie testarea de populaţie, inclusiv prin servicii comunitare, testare la domiciliu şi autotestare.

PrEP, testare şi prevenţie fără stigmatizare

Participanţii au discutat despre extinderea accesului la testare, autotestare şi screening în cadrul consultaţiilor medicale uzuale. Printre măsurile considerate importante se numără şi dezvoltarea testării în comunităţi, unde oamenii pot beneficia de servicii mai accesibile şi mai puţin stigmatizante.

Prevenţia HIV include folosirea prezervativului, testarea regulată şi profilaxia pre-expunere, cunoscută sub denumirea de PrEP. Aceasta este o metodă de prevenire a infectării cu HIV pentru persoanele care au un risc mai mare de expunere la virus.

Tratamentul antiretroviral modern poate controla eficient HIV şi poate duce la supresie virală. Totuşi, accesul la PrEP, PEP, testare şi îngrijire medicală rămâne inegal între ţările europene.

Datele ECDC arată că transmiterea heterosexuală continuă să aibă o pondere semnificativă în UE. În 2024, aproape 46% dintre diagnosticele cu cale de transmitere cunoscută au fost asociate contactelor heterosexuale, în timp ce 48% au fost atribuite contactelor sexuale între bărbaţi.

Mesajul specialiştilor este că prevenţia trebuie să fie adaptată grupurilor cu risc mai ridicat, fără a induce ideea falsă că HIV priveşte exclusiv anumite comunităţi.

Ţinta 95-95-95 până în 2030

Obiectivul internaţional este ca, până în 2030, 95% dintre persoanele care trăiesc cu HIV să îşi cunoască statutul, 95% dintre cei diagnosticaţi să urmeze tratament şi 95% dintre pacienţii aflaţi în tratament să atingă supresia virală.

În dezbaterea europeană a fost invocată şi necesitatea unui posibil al patrulea obiectiv: prevenţia. Participanţii au susţinut că investiţiile în testare timpurie, educaţie, acces la tratament şi combaterea stigmei pot reduce atât numărul noilor infectări, cât şi costurile suportate de sistemele de sănătate.

Un diagnostic pus devreme poate evita complicaţii severe, internări şi tratamente costisitoare pe termen lung. Din acest motiv, finanţarea programelor HIV trebuie privită nu doar ca o cheltuială medicală, ci ca o investiţie în sănătate publică, incluziune socială şi productivitate economică.