Andrei Pleșu a publicat pe Adevarul.ro un text în care critică clasa politică pentru discursul în care politicienii nu contenesc să folosească sintagme în care susțin că se fac pacte politice interes național, mai presus de interesele partidului. În plus, acesta mai notează "Cum să cred că, de mîine, politicienii noștri de tip Flămînzilă, Setilă, Păsări Lăți-Lungilă, Ochilă (cu metehnele, dar fără calitățile acelora) se vor transforma, iluminați, în Harap-Alb?Bine și atunci ce e de făcut? Răspunsul meu e trist: nu mare lucru. Pînă nu vor apărea, la vîrf, figuri noi și credibile, pînă nu vom alege, cînd mergem la urne, oameni cinstiți și pricepuți, pînă nu ne vom mai lăsa manipulați de promisiuni goale, pomeni meschine și campanii de presă sulfuroase, nu ne putem aștepta la schimbări substanțiale"
Iată integral textul lui Andrei Pleșu:
Domnul Liviu Dragnea a declarat, de curînd, că avem nevoie de un nou mod de a face politică. Avem nevoie de un „pact” pe termen lung al tuturor partidelor țării, de un armistițiu bazat pe „dialog și continuitate”, de conlucrarea patriotică a tuturor, în jurul unui „proiect de țară peren”. Poți să ai ceva împotrivă? E drept, ai mai auzit asemenea îndemnuri și altădată: „consens”, „uniune națională”, „țara mai presus de interesele de partid” etc.
Uneori, s-ar fi putut crede că ni se propunea ca ideal politic o situație în care opoziția nu se opune decît de formă, iar guvernul nu guvernează decît nițel, dirijat amoros de societatea civilă.
Care este antimodelul, pe care și-a construit „provocarea” dl. Dragnea? Evident, perioda Băsescu. Aflăm că, din cauza fostului președinte, toți politicienii activi ai națiunii au fost deturnați, ca o turmă obtuză, spre încăierare, demolare, bîzdîc. Aici apare o primă neclaritate: sigur că un personaj conflictual, aflat într-o poziție de (mare) putere, tinde să întrețină o atmosferă de tensiune, de agresivitate, de înfruntare perpetuă. Dar trebuie să recunoaștem că omul n-a dansat pe scena publică de unul singur. Toți ceilalți, adversari sau aliați, au învățat foarte repede procedurile țîfnei, ale retorsiunii brutale, ale hărțuielii de gang. Au intrat în joc (cu destulă ușurință și fără prea multă înzestrare) și au completat sîrguincios peisajul politic cu tușe groase și cu netrebnicii mucede. Din două una: ori Băsescu a fost însăși fiara apocaliptică care a ținut în jug – fără efort – toată suflarea cetății, ori oponenții lui au fost o cocă informă, inaptă să coaguleze, să reacționeze adecvat și eficient, atunci cînd era cazul.
Domnul Liviu Dragnea a declarat, de curînd, că avem nevoie de un nou mod de a face politică. Avem nevoie de un „pact” pe termen lung al tuturor partidelor țării, de un armistițiu bazat pe „dialog și continuitate”, de conlucrarea patriotică a tuturor, în jurul unui „proiect de țară peren”. Poți să ai ceva împotrivă? E drept, ai mai auzit asemenea îndemnuri și altădată: „consens”, „uniune națională”, „țara mai presus de interesele de partid” etc.
De încercat, or fi încercat (apropo: tot cu un „pact” de „coabitare”…). Dar nu par să fi reușit. Iar dacă n-au reușit, e cam prea simplu să se justifice invocînd mereu defectele „dușmanului”. Or fi avut și ei oarecare găuri în palton. Uite, de pildă, bietul Ponta. (În paranteză fie spus, nu pot să-i pomenesc numele fără să mă crucesc: cum a fost, cum este posibil, ca un ins atît de inconsistent, atît de nepriceput, de ușurel, să fie adus în prima linie a țării și să rămînă agățat de ea, în ciuda plictiselii generale?). Conflictul „peren” Ponta-Băsescu e contabilizat, firește, în contul fostului președinte. Nepotrivire de caracter? Sadism prezidențial? Să zicem. Dar acum avem dovada (mai era nevoie?) că și Ponta are (cel puțin) o problemă. Există ceva mai diferit de Băsescu decît Klaus Iohannis? Ei bine, Ponta are și cu el dificultăți, mîrîieli, incompatibilități (uneori foarte vocale). Carevasăzică, „blondă sau brună” îi e totuna. Nu poate ieși din psihologia hîrjoanei nărăvașe: e mereu, cum se spune azi, „fucking funny”, pus pe dat cu tifla, mereu pe cai mari. Dar fără cai…
O a doua neclaritate: știm care e „antimodelul”. Dar care e modelul? Cum știm care e „proiectul de țară” unificator? Care e liantul marelui armistițiu? Răspunsul politicienilor ține de alfabetul demagogiei lor „profesionale”: „interesul național”. Și care e „interesul național?” Păi o știm deja de la Caragiale: „România să fie bine și tot românul să prospere!” Ceva detalii? Ceva idei palpabile? Ceva competențe de necontestat? Ceva coerență managerială? Ceva bilanțuri promițătoare? Poate ne va da unele răspunsuri domnul Dragnea la vreo nouă întrunire de nișă partinică (o întrunire a tineretului PSD? A mamelor? A pensionarilor? A sportivilor PSD?). Vom vedea. Orice prilej e bun pentru mari planuri de viitor.
În sfîrșit, o a treia neclaritate. De fapt, nu chiar o neclaritate. Mai curînd o „ipoteză de lucru”. Nu cred că e rezonabil, plauzibil, funcțional, să propui un „alt mod de a face politică”, lucrînd cu aceiași politicieni. Cu oameni care, de ani întregi, fac nefăcute, vorbesc în bobote, se ocupă de averea proprie, de familie și de amici, schimbă taberele și loialitățile, trec din vîrful bucatelor la pușcărie (și viceversa), se împrietenesc „romantic” pentru „binele țării” și pe urmă se înjunghie pe la spate, tot pentru binele ei. Mă uit adesea stupefiat la unii membri ai fostului PNL care, pînă la ruperea USL, apăreau la televiziuni pentru a–și lăuda aliații pesediști, iar acum se reped, „obiectivi”, să-i înjure cu spume. Mă uit, mai puțin stupefiat, dar, totuși, obosit, la dl. Crin Antonescu, hîrșit în chermeze „de interes național” cu marele lui prieten Victor Ponta (pe tema: „Jos dictatorul!”), pentru ca acum să-l socotească o figură „comică”.
Cînd unii dintre noi semnalam, pe vremea antantei conjugale PNL-PSD, că ceva nu e în regulă în toată afacerea, și dl. Crin și mulți de-ai lui ne tratau de „băsiști”… Acum apar în presă cu discursuri dure la adresa foștilor lor parteneri de manele politice, ca și cum s-au trezit, inocenți, dintr-un vis urît. Cu asemenea oameni vrem „alt mod de a face politică”? Sau cu marii proprietari de vile hollywoodiene, construite și la guvernare și în opoziție, și „sub protecția” lui Băsescu și „împotriva!” ei? Sau cu cei care, dinăuntrul nomenclaturii de partid, dau strigăte patetice de solidaritate și de amor pentru lider, iar cînd sunt evacuați din „echipă” se înghesuie să spună „adevărul”? Sau cu lideri de rangul unu și doi care ba se pupă bălos, ba se lucrează pe dedesubt? Cum să cred că, de mîine, politicienii noștri de tip Flămînzilă, Setilă, Păsări Lăți-Lungilă, Ochilă (cu metehnele, dar fără calitățile acelora) se vor transforma, iluminați, în Harap-Alb?
Bine și atunci ce e de făcut? Răspunsul meu e trist: nu mare lucru. Pînă nu vor apărea, la vîrf, figuri noi și credibile, pînă nu vom alege, cînd mergem la urne, oameni cinstiți și pricepuți, pînă nu ne vom mai lăsa manipulați de promisiuni goale, pomeni meschine și campanii de presă sulfuroase, nu ne putem aștepta la schimbări substanțiale. Deocamdată, tot ce putem face e să cerem vedetelor noastre de partid și de stat să nu ne mai sufoce cu vorbe mari. Ar fi, din partea lor, un prim gest de onestitate. În loc să ne spună: „vom face cu totul alt fel de politică!”, să ne anunțe doar că tocmai s-au hotărît să pună de-o ciorbă. Altă ciorbă: mai „aspectuoasă”, mai dulce, mai bună…
