Experimentul uriaș care a căutat cea mai inteligentă rasă de câine. După 13 ani, cercetătorii au avut o surpriză

Experimentul care a vrut să creeze „super-câinele”

John Paul Scott și John L. Fuller au studiat sute de pui într-o unitate specială din Maine, cunoscută ulterior drept „Școala pentru Câini”. Proiectul a urmărit mai mult de 500 de animale pe parcursul a aproximativ 13 ani și a încercat să afle cât de mult contează ereditatea în inteligență, temperament și comportament.

Ideea inițială era și mai ambițioasă decât simpla înțelegere a câinilor. Finanțatorii sperau că, prin reproducere selectivă, cercetătorii vor putea identifica și eventual obține un câine cu abilități cognitive ieșite din comun. În acest scop au fost studiate rase precum basenji, beagle, cocker spaniel, ciobănesc de Shetland și fox terrier cu păr sârmos. Puii erau urmăriți încă din primele momente ale vieții, iar cercetătorii înregistrau reacțiile lor și modul în care se dezvoltau.

Fiecare pui era urmărit încă din primele zile

Cercetătorii nu s-au limitat la teste aplicate unor câini adulți. Dezvoltarea puilor era consemnată în detaliu, iar de la primele reacții la stimuli până la joacă și alimentație, comportamentul lor era urmărit sistematic.

La vârsta de aproximativ cinci săptămâni începeau testele care urmăreau mai multe dimensiuni ale comportamentului. Cercetătorii analizau inteligența, capacitatea de învățare, dominanța, reacțiile emoționale și posibilitatea ca anumite caracteristici să fie transmise genetic.

„Când se năștea un pui, știam exact unde aveam să fiu în fiecare zi din următoarele 12 luni", scria John Fuller în 1985.

Întrebările la care încercau să răspundă erau numeroase. Existau rase mai inteligente decât altele? Aveau câinii unor rase personalități distincte? Cât de mult contau părinții? Ce se întâmpla dacă dezvoltarea normală a unui pui era întreruptă? Și, poate cea mai spectaculoasă întrebare, putea fi creat prin reproducere selectivă un câine care să fie net superior celorlalți?

Rockefeller Foundation a finanțat căutarea câinelui perfect

Proiectul a beneficiat de contextul favorabil al perioadei de după război. Statele Unite investeau masiv în cercetare, iar oamenii de știință aveau acces la resurse care permiteau experimente de o amploare greu de imaginat astăzi.

John Paul Scott ajunsese la Jackson Laboratory din Bar Harbor, Maine, în 1945, unde a devenit primul șef al unei noi divizii dedicate studiului comportamentului. Cercetările sale, realizate împreună cu John L. Fuller, aveau să se concretizeze ulterior în lucrarea „Genetics and the Social Behavior of the Dog”, publicată în 1965.

Finanțarea de la Rockefeller Foundation a fost legată de dorința de a folosi genetica pentru a înțelege comportamentul. În spatele proiectului se afla inclusiv ideea că inteligența și anumite comportamente ar putea fi controlate într-o măsură foarte mare prin ereditate. Câinii păreau subiecții ideali pentru această întrebare, deoarece diferențele dintre rase sunt uriașe, deși toate aparțin aceleiași specii.

Labirinturi, hrană și teste repetate

Pentru a vedea cum învață câinii, cercetătorii au conceput numeroase probe. Unele animale trebuiau să parcurgă labirinturi pentru a ajunge la hrană, în timp ce alte exerciții erau repetate pentru a observa dacă performanța se îmbunătățea după ce câinele înțelegea regula.

Rezultatele au început însă să creeze probleme pentru teoria pe care proiectul ar fi trebuit să o demonstreze. Unele rase erau mai bune la anumite sarcini, dar niciuna nu a reușit să domine constant toate tipurile de teste.

Cu alte cuvinte, nu a apărut câinele care să intre în fiecare probă și să-i lase pe ceilalți în urmă.

Aceasta avea să fie una dintre cele mai importante concluzii ale proiectului: inteligența nu putea fi redusă la o singură caracteristică și nici nu putea fi atribuită în mod simplu unei rase.

Fox terrierii erau mai agresivi, dar mediul conta enorm

Experimentul a evidențiat totuși diferențe între rase. Fox terrierii cu păr sârmos au prezentat, de exemplu, o tendință mai pronunțată spre comportament agresiv, lucru care putea fi pus în legătură și cu selecția lor istorică pentru vânătoare.

Dar cercetătorii au observat că aceeași rasă putea manifesta comportamente complet diferite în funcție de situație.

„Aceeași rasă putea fi temătoare într-o situație și încrezătoare în alta", scriau Scott și Fuller în 1965. „Basenji se temeau de situații necunoscute, dar nu se temeau deloc de alți câini."

Observația era esențială pentru direcția în care avea să evolueze cercetarea. Nu era suficient să privești câinele prin prisma rasei. Experiența, mediul și momentul în care anumite experiențe aveau loc puteau modifica profund comportamentul.

„Super-câinele” nu a apărut niciodată

În cele din urmă, proiectul nu a produs animalul pe care finanțatorii îl așteptau. Nu a fost identificată o rasă care să fie superioară tuturor celorlalte în ceea ce privește inteligența.

Mai mult, rezultatele au contrazis ideea simplificată potrivit căreia prin reproducere selectivă ar putea fi creat un „super-câine”. Unele trăsături puteau avea o componentă genetică importantă, dar comportamentul unui animal nu putea fi explicat doar prin gene.

Această concluzie a avut implicații care depășeau lumea câinilor. Cercetarea a pus sub semnul întrebării ideea că trăsături complexe precum inteligența și comportamentul pot fi obținute printr-o simplă selecție genetică.

Descoperirea care a schimbat felul în care sunt crescuți puii

Pe măsură ce experimentul avansa, Scott și Fuller au devenit din ce în ce mai interesați de o altă întrebare: cât de important este ceea ce i se întâmplă unui pui în primele săptămâni de viață?

Pentru a afla răspunsul, au realizat și experimente de izolare. Unele animale erau crescute singure în spații exterioare mari, împrejmuite cu garduri înalte de aproximativ 2,4 metri. Hrana și apa le erau puse la dispoziție fără ca puii să vadă oameni sau alți câini.

După modificarea duratei izolării, cercetătorii au identificat ceea ce au considerat o perioadă critică în dezvoltarea socială, cuprinsă aproximativ între patru și 12 săptămâni.

Dacă puiul avea contact cu un om sau cu un alt câine în această perioadă, putea fi socializat normal. Dacă era lipsit de posibilitatea de a forma astfel de legături, efectele puteau fi foarte grave.

„Dacă nu îi lași să formeze atașamente în acea perioadă, nu vei obține niciodată un câine cu adevărat satisfăcător", declara Scott în 1986. „Fără niciun contact cu oamenii, până la vârsta de 14 sau 15 săptămâni deveneau asemenea unor mici animale sălbatice."

Astăzi, aceste proceduri ar fi considerate inacceptabile din punct de vedere al bunăstării animalelor. Tocmai de aceea, experimentul este privit în prezent atât ca o cercetare importantă pentru dezvoltarea științei canine, cât și ca un exemplu al modului în care standardele etice din cercetarea pe animale s-au schimbat.

În jurul anului 1958, „Școala pentru Câini” s-a închis

În jurul anului 1958, proiectul a început să fie oprit treptat. Rockefeller Foundation nu a mai continuat finanțarea după ce devenise clar că cercetarea nu avea să ofere rezultatul inițial urmărit, adică apariția unui „super-câine”. Animalele au fost ulterior distribuite către laboratoare din Statele Unite și Europa.

Experimentul nu și-a atins obiectivul inițial, dar cercetarea lui Scott și Fuller a rămas una dintre lucrările de referință pentru studiul comportamentului canin. Cartea lor din 1965, „Genetics and the Social Behavior of the Dog”, este considerată o lucrare fundamentală în domeniu.

Iar întrebarea care părea inițial să aibă un răspuns simplu — „care este cel mai inteligent câine?” — avea să devină mult mai complicată.

Un nou experiment, de data aceasta la Duke University

Decenii mai târziu, cercetătorii au revenit la aceeași problemă, însă cu metode complet diferite.

La Duke University, proiectul „Puppy Kindergarten” a urmărit dezvoltarea cognitivă a peste 100 de pui crescuți pentru a deveni câini de asistență. Cercetătorii Brian Hare și Vanessa Woods au analizat modul în care se dezvoltă diferite abilități cognitive între aproximativ opt și 20 de săptămâni, perioada în care creierul puilor trece printr-o etapă rapidă de dezvoltare.

Puii au fost testați periodic prin jocuri care măsurau autocontrolul, memoria, capacitatea de recuperare a obiectelor, detectarea mirosurilor, comunicarea și răspunsul la dresaj. Scopul nu era să fie găsit „cel mai deștept câine”, ci să se afle ce trăsături pot anticipa succesul unui viitor câine de asistență.

Cercetarea a continuat să producă rezultate și în ultimii ani. Un studiu publicat în 2026 în revista „Animal Behaviour”, bazat pe 113 pui de câini de asistență, dintre care 91 au fost urmăriți longitudinal, a analizat dezvoltarea mai multor abilități cognitive între aproximativ opt și 20 de săptămâni. Concluzia centrală este că aceste abilități nu apar ca o singură „inteligență” generală, ci se dezvoltă în moduri diferite.

Un studiu cu 1.002 de câini complică și mai mult răspunsul

Unul dintre cele mai importante studii moderne asupra diferențelor dintre rase a fost publicat în 2022 în „Scientific Reports”. Cercetătorii au testat 1.002 câini din 13 rase, folosind o baterie standardizată de teste cognitive.

Rezultatele au arătat diferențe între rase la înțelegerea gesturilor umane, rezolvarea unor probleme spațiale, controlul impulsurilor, perseverență și comportamentul orientat către oameni. În schimb, cercetătorii nu au găsit diferențe semnificative între rase în testele care măsurau memoria sau raționamentul logic.

Asta este foarte important: un câine poate fi extraordinar la interpretarea gesturilor omului, altul poate avea un autocontrol mai bun, iar un altul poate rezolva mai eficient o problemă spațială. Dacă toate aceste capacități sunt puse sub aceeași etichetă, „inteligență”, rezultatul poate deveni înșelător.

Cercetătorii au constatat, de exemplu, că Border Collie și Australian Shepherd s-au numărat printre rasele cu cele mai bune rezultate la testul care măsura controlul inhibitor. Malinois și ciobănescul german au obținut rezultate mai scăzute la această probă, ceea ce cercetătorii au pus în legătură și cu faptul că aceste rase sunt selecționate pentru roluri de lucru în care reacția rapidă și răspunsul la stimuli sunt importante.

Atunci care este cea mai inteligentă rasă de câine?

Dacă întrebarea este pusă foarte direct, Border Collie este probabil cel mai bun răspuns, dar cu o precizare importantă: nu există o dovadă științifică potrivit căreia Border Collie ar fi campion absolut la toate formele de inteligență.

Rasa are însă o serie impresionantă de argumente. Un studiu realizat pe 68 de Border Collie a analizat mai multe forme de abilitate cognitivă și a arătat că performanțele individuale variază considerabil, cercetătorii identificând o structură a abilităților cognitive care prezintă asemănări cu ceea ce este numit factor general de inteligență la oameni.

Border Collie are și performanțe spectaculoase în ceea ce privește învățarea cuvintelor. Într-o serie de experimente, câinele Chaser a învățat și a păstrat numele a 1.022 de obiecte, după trei ani de antrenament intensiv. Cercetătorii au arătat, de asemenea, că putea înțelege diferența dintre numele obiectelor și comenzile asociate acestora.

Un alt studiu a testat capacitatea lui Chaser de a înțelege propoziții care combinau obiecte, verbe și relații între obiecte. Rezultatele au indicat că animalul putea procesa structuri verbale mai complexe decât simpla asociere a unui cuvânt cu o acțiune.

Border Collie nu este însă „geniul absolut”

Chiar și aici există o capcană. Faptul că Border Collie este excepțional la anumite sarcini nu înseamnă că orice Border Collie este mai inteligent decât orice câine din altă rasă.

Un studiu privind diferențele de dresabilitate între rase a arătat chiar că ceea ce oamenii percep drept „ușurință la dresaj” poate fi influențat nu doar de capacitatea de învățare, ci și de caracteristici fizice și de modul în care rasa a fost selecționată pentru anumite activități.

Cercetările moderne merg, de fapt, în aceeași direcție în care au ajuns Scott și Fuller cu multe decenii în urmă: nu există o singură scală pe care să așezi toți câinii și să spui că unul este „mai inteligent” decât altul în absolut orice privință.

Câinele deștept este și cel care știe să lucreze cu omul

Un aspect important este capacitatea câinelui de a înțelege oamenii. Pentru un animal care trăiește alături de oameni, inteligența nu înseamnă doar rezolvarea unui labirint sau găsirea unei recompense ascunse.

În studiul pe 1.002 de câini, diferențele dintre rase au fost vizibile tocmai în zona cogniției sociale, a rezolvării problemelor și a controlului impulsurilor. Un studiu ulterior, publicat în 2024 și realizat pe 987 de câini, a găsit legături între rezultatele la testele cognitive și comportamentul de zi cu zi, inclusiv dresabilitatea, capacitatea de învățare și impulsivitatea.

Asta schimbă și perspectiva asupra întrebării inițiale. Un câine poate să nu fie campion la toate testele, dar să fie extraordinar de bun la înțelegerea omului, la cooperare, la autocontrol sau la rezolvarea unei anumite categorii de probleme.

Cea mai importantă lecție a experimentului de 13 ani

La mai bine de șapte decenii după proiectul din Maine, cercetarea modernă nu a demolat concluzia lui Scott și Fuller, ci a făcut-o mai nuanțată.

Nu există o rasă care să poată fi declarată, fără nicio rezervă, cea mai inteligentă dintre toate. Există însă rase care au fost selecționate pentru anumite tipuri de muncă și care, din acest motiv, excelează la anumite forme de învățare și cooperare.

Dacă criteriul este capacitatea de a învăța comenzi, de a rezolva probleme, de a lucra împreună cu omul și de a deprinde un număr impresionant de asocieri, Border Collie este una dintre cele mai puternice candidate pentru titlul de „cea mai inteligentă rasă”. Dar știința actuală preferă să vorbească despre mai multe tipuri de inteligență, nu despre un campion universal. Cercetările de la Duke din ultimii ani merg exact în această direcție, arătând că abilitățile cognitive ale câinilor sunt multiple și pot varia independent.

Iar aceasta este, în esență, descoperirea care a supraviețuit experimentului început în Maine: „super-câinele” nu a apărut niciodată, pentru că inteligența unui câine nu poate fi redusă la o singură probă, la o singură genă sau la numele unei rase.