Trei genii ale muzicii românești, trei destine marcate de alcool: Dan Spătaru, Aurelian Andreescu și Richard Oschanitzky

Discuri cu Andreescu, Spataru, Oschanitzky (colaj, foto: Roton, Electrecord)
Au fost printre cei mai talentați artiști ai generației lor și s-au bucurat din plin de succes. Dan Spătaru a cunoscut o popularitate rară: era suficient să apară pe stradă pentru ca oamenii să se adune în jurul lui. Aurelian Andreescu, cu vocea sa puternică și alura de Elvis, a rămas unul dintre marii interpreți ai muzicii ușoare românești, în timp ce Richard Oschanitzky avea un talent care l-ar fi putut duce în elita muzicii europene. Din păcate, însă, alcoolul le-a schimbat destinele, iar Andreescu și Oschanitzky s-au stins din viață prematur, uitați de public și de mulți dintre colegi. Singurul care și-a invins demonii și a revenit pe drumul succesului a fost Spătaru.
Istoria muzicii ușoare românești ar fi de neimaginat fără melodii precum „Copacul”, în interpretarea inconfundabilă a lui Aurelian Andreescu, „Drumurile noastre”, succesul de maturitate al lui Dan Spătaru sau coloanele sonore ale primelor filme polițiste regizate de Sergiu Nicolaescu, compuse de Richard Oschanitzky.
Dincolo de notorietate și de aplauze, viețile acestor artiști ascundeau drame și vulnerabilități despre care publicul știa puțin. Actorul Dumitru Furdui, rămas în memoria cinefililor pentru rolul sergentului-major Cristoloveanu din seria „B.D.” și compozitorul Horia Moculescu, care i-au cunoscut îndeaproape pe Spătaru, Andreescu și Oschanitzky au dezvăluit detalii despre latura lor întunecată.
Dan Spătaru: „Am fost chefliu performer. Ca-n box, m-am trezit din pumni“
În cartea sa „Lumea teatrului românesc”, Furdui l-a încadrat pe fiecare dintre cei trei într-o tipologie a băutorului: Spătaru bea fiind purtat de succes, iar apoi de plictiseală, Andreescu o făcea pe ascuns, pentru a-și îneca frustrările, în timp ce Oschanitzky se scufunda în alcool asemeni unui aristocrat, fără să dea semne evidente de beție.
În a doua jumătate a anilor ’60, Dan Spătaru avea România la picioare. Liberalizarea culturală și socială a dus la o explozie a divertismentului pentru tineret, iar fostul fotbalist, care aspirase la glorie pe gazon, și-a găsit-o pe scenă.
„În ascensiunea sa fenomenală și neegalată, Dan Spătaru a fost exponentul unei generații europene de cântăreți, alături de Adamo și Gianni Morandi. Nu cred însă că în Belgia sau în Italia, cei doi au avut nevoie de Poliția călare pentru a-și ține concertele.”
Când apărea pe scenă, îmbrăcat în ținute impecabile și cu un stil vestimentar inconfundabil, cu microfonul în colțul gurii, spectatorii erau captivați încă de la primele acorduri, iar popularitatea este confirmată de câteva recorduri din palmaresul artistului: cea mai lungă serie de aplauze primită de un interpret, care a durat 16 minute și 19 secunde, înregistrată în 1967, în timpul unui spectacol susținut în Cuba lui Fidel Castro, precum și distincția Discul de Aur Electrecord, tot în 1967, pentru vânzarea cumulată a unui milion de discuri single lansate până în acel moment.
Celebritatea a venit la pachet cu numeroase tentații, unele mai periculoase decât altele. Alcoolul s-a numărat printre ele, iar Dan Spătaru i-a căzut repede pradă. În acei ani, acest lucru nu surprindea pe nimeni. Vedete din întreaga lume, de la staruri rock și actori de cinema până la personaje mondene, promovau consumul de alcool și stilul de viață asociat, iar excesele reprezentau, în ochii publicului, o întruchipare a succesului.
„Nici nu se lansase bine, că a și început să se zvonească în lume că lui Spătaru îi place să bea. Îl observasem și eu adeseori, că obișnuia să rămână seara târziu la cârciumă, dând peste cap pahar după pahar. (...). La început rezista și credea, ca și noi toți de altfel, că rezistența asta va dura o veșnicie.”
Succesele au venit pe bandă rulantă între 1965 și 1972. Rolul titular din „Cântecele mării” (1970), o coproducție româno-sovietică, l-a propulsat pe Dan Spătaru la un nivel de popularitate fără precedent. În 1972, s-a mutat la Constanța.
„A plecat la Teatrul „Fantasio” din Constanța și acolo, de singurătate și de plictis, a continuat să bea vârtos. Ușor de ghicit că într-o zi n-a mai putut nici să cânte ca lumea. (...) Era o vreme când pe Spătaru îl ocolea nu numai lumea cumsecade, ci chiar cei din grupul meu de bețivani (...).
Era pe punctul de a ajunge irecuperabil, când, cu ajutorul doctorilor, dar mai ales printr-o voință de care nimeni nu-l mai credea capabil, a hotărât într-o bună zi să se lase definitiv de <<sportul>> ăsta. A urmat o perioadă care a durat destul de mult, de inactivitate și de rătăcire abulică.”
Povestea a fost confirmată și de Horia Moculescu, în ianuarie 2023, în podcastul „Music Show”, de la Radio România Cultural.
„Toată lumea știe că Dan a băut într-un anumit timp, o perioadă lungă, scurtă, nu contează. El și-a maculat propria imagine, după care o amintea cu ironie și cu foarte multă mândrie că nu mai bea, ceea ce e mare lucru. Din 1975 n-a mai pus în gură nici o picătură de bere.”
Schimbarea radicală a stiullui de viață s-a dovedit salutară. Spătaru a revenit pe linia de plutire în cea de-a doua parte a carierei, ba chiar a ajuns să aibă succes și mai mare. Cel mai important reper a rămas șlagărul „Drumurile noastre” (lansat ca single în 1977 și inclus pe albumul LP omonim în 1986 - vezi Discogs), cântecul cu care publicul îl asociază cel mai des.
Pentru a ilustra evoluția succesului lui Dan Spătaru în cele două perioade ale carierei sale, înainte și după 1975, am realizat două grafice pe baza numărului de menționări în presa vremii, consultată prin intermediul bibliotecii virtuale Ziare Arcanum.


Evoluția menționărilor în presă Dan Spătaru
Artistul s-a stins din viață la 8 septembrie 2004, la vârsta de 64 de ani.În același an, la inițiativa „Jurnalului Național”, „Drumurile noastre” a fost desemnat „Șlagărul secolului XX”, în urma unui sondaj la care a obținut peste 5.000 de voturi.
Aurelian Andreescu: S-a apucat de băut și n-a mai avut limite. Așa a murit poate cel mai mare cântăreț al României
Aurelian Andreescu a intrat în mitologia muzicii ușoare românești drept cea mai bună voce masculină, comparabilă cu cea a lui Elvis și Tom Jones. „Unul din marii cântăreți ai României, poate cel mai mare,” îl cataloga Horia Moculescu.
Aurelian Andreescu a fost probabil cel mai valoros interpret pe care l-a avut muzica ușoară românească din timpul său, și nu numai. Avea vocea tremolată, viguroasă, încânta publicul”,opina și compozitorul Temistocle Popa, cel care i-a scris șlagărul „Cu cine semne dumneata?
Problemele cu alcoolul și personalitatea complexă a lui Andreescu l-au îndepărtat de drumul succesului pe care pornise. Mulți dintre cei care l-a cunoscut susțin că cele două vulnerabilități se alimentau reciproc: frustrarea că nu este recunoscut la adevărata sa valoare era înecată în alcool, iar excesele îi afectau tot mai vizibil performanțele scenice.
„Așa a fost să fie. Aurica Andreescu s-a apucat de băut în anul în care s-a lăsat Spătaru (1975 – n.a.). În anul ăla s-a apucat de băut și n-a mai avut, n-a mai avut limite, n-a mai avut praguri, n-a mai avut nimic. Și a murit unul din marii cântăreți ai României, poate cel mai mare,”
Actorul Dumitru Furdui susține însă că percepția multora dintre cei care colaborau cu Andreescu asupra consumului său de alcool era eronată.
„Toată lumea știa că el nu bea, pentru simplul motiv că nimeni nu-l văzuse niciodată beat. (..) era ceea ce se numea „băutor pe blat”. Lui nu-i plăcea să stea la masă și să se întindă la chef, refuzând întotdeauna orice invitație, dar bea în fugă. (…) Plecam într-o dimineață cu un autocar spre Moldova.
(...) M-am prezentat la autobuz, dar, cum seara făcusem un chef, am rugat lumea să mă aștepte puțin, pentru că merg să mă dreg cu o bere la bufetul de alături. Aurică mi-a spus: «Stai că merg și eu». La bufet, eu mi-am comandat o bere, Aurică un rom mare. Văzând cum dă paharul peste cap, de parcă ar fi fost ceai, nu m-am putut abține și l-am întrebat: «Aurică, nu e prea devreme pentru rom?». La care el mi-a răspuns: «Ehei, ce știți voi?! Eu beau mai mult ca Spătaru». Am rămas surprins. Timpul avea să dovedească restul. Spătaru a devenit un om între oameni, iar Andreescu a murit de ciroză.”
Anul 1975 a fost cel în care Aurelian Andreescu a interpretat emblematica piesă „Copacul”. Un an mai târziu, pasiunea pentru alcool începea să-și spună cuvântul: „Cu Andreescu ne aflăm permanent la limita unui falset. Vocea sa caldă, răscolitoare, sună din ce în ce mai nefiresc, mai nenatural. În ultima vreme, cântă cu un ochi închis și cu o expresie neîngrijită”, nota o cronică din săptămânalul Flacăra dedicată prestațiilor unor interpreți cunoscuți care au urcat pe scena Festivalului-concurs de la Mamaia, ediția din 1976.
În 1986, cu puțin timp înainte de moarte, artistul a acordat un interviu tot în „Flacăra”.Tonul și remarcile sale lăsau impresia unui om resemnat, nicidecum unul hotărât să-și învingă demonii, așa cum reușise Dan Spătaru. „Muzica îmi bântuie sufletul și inima, iar eu n-am unde mă exprima. (....) Posteritatea recunoscătoare nu mă interesează”, îi mărturisea Andreescu reporterului.
Folosind aceeași statistică a aparițiilor în presa vremii, am realizat și graficul succesului pentru Aurelian Andreeescu.

Evoluția menționărilor în presă Aurelian Andreescu
Datele indică o creștere continuă de-a lungul anilor '60 până în 1972, care pare să fi fost anul de vârf. A urmat o scădere abruptă până în 1975 și o perioadă de stabilizare la niveluri mult mai reduse, până în 1986, anul morții (22 iulie),
Richard Oschanitzky: La restaurant scria orchestrații geniale, muzici de film, poezii și multe altele
În ciuda unei biografii întristător de scurte (1939–1979), Richard Oschanitzky a fost una dintre cele mai complexe personalități ale muzicii românești postbelice. Cea mai apropiată comparație ar putea fi Krzysztof Komeda, pianistul polonez cu care a avut în comun nu doar instrumentul și talentul sclipitor, ci și destinul unei morți timpurii. Din nefericire, Oschanitzky nu s-a bucurat de recunoașterea internațională a confratelui polonez, datorită prieteniei acestuia cu Roman Polanski.
„Viața și realizările lui (Oschanitzky - n.r.) atestă, în chipul cel mai dramatic, tormentul prin care trece un creator pentru a-i întreține lumii iluzia perenității”. Comentariul îi aparține muzicologului Virgil Mihaiu, poate cel mai important exeget al operei lui Oschanitzky. (Biblioteca Digitală, revista MUZICA, nr. 3/2019).
Tot Mihaiu nota că Rici, cum era cunoscut printre prieteni, a fost pentru muzicieni „un paradox despre care era preferabil să nu se vorbească”, iar pentru public „prilej de apreciere în urma audiției creațiilor sale în restaurantele selecte ale Bucureștiului, la radio, la televiziune, pe discuri, în sălile de cinematograf și de teatru”.
Restaurantele care i-au adus faima mondenă au devenit și locurile care i-au permis să-și alimenteze viciul.
„Toate se petreceau, de obicei, la restaurantul <<Berlin>>, loc de întâlnire al multor intelectuali ai epocii, la o vodcă sau la mai multe beri. Acolo, Rici scria orchestrații geniale, muzici de film, poezii și multe altele.”
Actorul Dumitru Furdui a descris și el perioada „Berlin”, într-o versiune mai puțin idealizată decât cea prezentată de Popovici.
„Richard s-a consacrat exclusiv muzicii de film. Muzica de film e bine plătită și nici nu-ți cere mare efort. Își făcuse domiciliul la restaurantul <<Berlin>>, unde apărea dimineața și sta până la miezul nopții.
De obicei singur la masă, el citea tot timpul, mai nota câte ceva (...) mânca foarte puțin și bea mult.(...) consuma alcool în cantități de necrezut. Nimeni nu-și dă seama de asta, și nici eu, care-l cunoșteam bine, deoarece nu vorbea niciodată tare, ca omul la chef, nu apărea îmbrăcat neglijent și nu sta strâmb pe scaune. (…) Sta drept, vorbea încet, doar ochii îi luceau în cap și devenea un pic mai ironic.”
La fel ca în cazul lui Dan Spătaru și Aurelian Andreescu, am apelat la statistica menționărilor în presa vremii, prin intermediul bibliotecii virtuale Ziare Arcanum, pentru a evalua popularitatea lui Oschanitzky.

Evoluția menționărilor în presă Richard Oschanitzky
Cifrele arată că apogeul carierei sale a fost atins între 1971 și 1973, perioadă în care a semnat coloane sonore emblematice, în special pentru filmele lui Sergiu Nicolaescu: Cu mîinile curate (1972), Ultimul cartuș (1973) și Un comisar acuză. Semnătura sa apare și într-o peliculă mai puțin cunoscută publicului larg, 100 de lei, considerată astăzi una dintre cele mai importante realizări cinematografice ale perioadei comuniste.
Treptat, după 1973, aparițiile muzicale ale lui Oschanitzky s-au rărit, iar regizorii au început să-l evite, pe măsură ce declinul său devenea evident atât în plan creativ, cât și fizic.
„Dacă nu bea imediat un pahar de coniac, sau două-trei sticle de bere (după ce se trezea -.n.r), părea atât de abulic, încât nu știa nici cum îl cheamă. După ce-și lua doza, devenea normal și pleca la <<Berlin>>.
După cum se știe, asta înseamnă alcoolism în ultimă fază. De mâncat, nu mânca mai nimic și era slab, de-l bătea vântul. Dar nu numai asta. De la o vreme începuse să derapeze cu povestirile (…): întâlniri cu extratereștri, semne magice și alte minuni.”
Chiar și în aceste condiții, numele lui Richard Oschanitzky apare pe coloane sonore până în 1979, anul morții sale. În aprilie, vestea dispariției sale a confirmat temerile celor care îi fuseseră aproape. Petre Magdin a fost unul dintre cei care i-au adus un omagiu impresionant în revista „Săptămâna”: „Atâta timp cât pe pământ respiră oameni ca Richard Oschanitzky, viața este totuși demnă de trăit.”
Urmărește știrile Realitatea.NET și pe Google News


























