Leacurile băbești. O istorie a celor mai ciudate „tratamente” pe care le făceau românii odinioară

Unul dintre cele mai vechi manuscrise în care sunt prezentate leacurile oferite bolnavilor datează din 1740 și a fost redat în volumul "Medicina și farmacia în trecutul românesc". Conform informațiilor documentare, românii erau instruiți să trateze bolile de care sufereau astfel:

"De tuse, să iei gutue, sa o ungi cu unt de vacă și s-o bagi în oală să fiarbă foarte bine, deci să mănânce gutuia și să bea zeama. Sau: usturoi copt cu miere, să fie mâncat pe nemâncate. Alta: să fierbi smochine cu vișine, să strecori și să bei.

Când te mănâncă ochii: șofran și trandafir frământat ca făina, se mestecă și se pune la ochi.

Când doare gura: trandafir uscat și ars, să-l faci fărină, presari dinții. Sau: popitnic (buruiană) se fierbe cu vin și se ține în gură.

De putrezimea dinților: șofran care în chip ca făina, să presari dinții și mestecat cu miere unge dinții", se arată în documentul prezentat de autorii volumului "Medicina și farmacia în trecutul românesc".

Muște pisate pentru dureri de cap

Într-un alt manuscris de la începutul secolului al XVIII-lea alte rețete ciudate erau oferite în ajutor bolnavilor.

"De turbat: se scrie o prescură și să îi dai să mănânce.

La durere de cap: muște pisate și amestecate cu miere, să ungi la cap, în creștet.

De mușcătură de șarpe: de-l va mușca la picioare sau la mână să-i îngroape picioarele în pământ să stea într-o zi și să bea lapte acru. Aceea este doctoria.

Când curge puroi din ureche: să se ude cu vin și să se pice în ureche.

Când turbează omul: fiere de porc pe gură să bea.

De câine turbat: raci de râu să-i pisezi arși și să se bea cu vin.

De asurzire: fiere de iepure cu lapte de femeie să pice în ureche sau fiere de corb cu lapte de femeie să pice în ureche.

Mușcătura câinelui turbat sau de șarpe: frunză de urzică pisată cu sare și spintecă o broască și pune la rană.

De scrântitură: melci de câmp, să-i pisezi bine cu albuș de ou și miere, le amesteci la un loc, și le legi la scrântitură.

De durere de inimă: apă de trandafiri și apă de pelin să le amesteci și să îi dai să bea.

Cine are păduchi lați la ochi: să cauți argint viu, să-l omori și să-l ungi pe trup.

De durere de picioare: frunză de dafin și balegă de oaie, să amesteci toate și să le ții la picioare și la trup.

Pentru căderea părului: albină de roiul întâi și unt de capră neagră, să pisezi albina și să amesteci cu untul, apoi să se ungă capul.

De limbrici: frunză de soc, să o pisezi bine și să o fierbi cu apă. Se bea în trei zile.

Femeia care nu poate naște coconi: apă de bujor să-i dai să bea, că va naște.

Cui pute gura: frunză de salcie albă să o fierbi și să speli gura de zece ori în oțet.

Cine are glonț în trup: să caute iarbă dulce și să se piseze bine, și te leagă la rană.

Cui iese dosul șăzutului: să cauți țepi de orz și floare de pătlagină și să le pisezi bine amândouă odată la un loc și să le fierbi și te spală cu ele la șezut.

De sânge din nas: baligă de cal caldă și să pui ca o cărămidă pisată și cu câlți de in, la tâmplele capului și în creștet.

De umflătură: o broască vie să puie la umflătură, să stea două zile, că-i va trece.

De muierea care nu face feciori: să prinză o prepeliță și să o ție până va veni sângele muierii și atunci să-i bea sângele cald.

De inimă: rădăcină de rug și de mărăcine pisate, să le bea cu vin cald.

De mușcătură de câine: baligă de porc cu unt, să pui la mușcătură.

Când plânge cuconul noaptea: să cauți o piele de șarpe și să-l afumi când îl vei culca.

De orbiciune: să-și rază unghiile acel bolnav și să le pună într-o lingură și cu țâță de fată să le bage în ochi", se arată în documentul prezentat în volumul "Medicina și farmacia în trecutul românesc".

Bolnavi călcați în picioare

Într-un alt manuscris, din 1766 erau redate următoarele tratamente:"pentru ciumă, de va fi om mare, dram de sărăcică și pucioasă dramuri trei. Să-i dai să mănânce cu pâine. De va fi de mijloc, să le faci în două, iar de va fi copil să le faci în trei.

Pentru legătura ce e legat omul de fermecătoare, acel om să ia nașterea de la ursoaică și să o piseze foarte mărunt și să bea omul acela și se va vindeca.

Pentru încuiatul udului, miere și săpun, rachiu de rom și mărar și molatră, să le pisezi bine și să le faci turtă și să le pui la mădulariu.

Pentru dureri de șale: se apucă bolnavul de cureaua pantalonilor sau de brăcinar și se scutură ala de tare până intr oasele în articulațiile lor. Pentru dureri de mijloc, bolnavul se întinde jos cu burta pe pământ și baba doctoriță îl calcă peste șale până declară că i-au trecut durerile", se arată în manuscris, potrivit autorilor volumului "Medicina și farmacia în trecutul românesc".

Apă și rugăciuni, în loc de servicii sanitare

Situația serviciilor sanitare era dezastruoasă în secolele trecute, pe teritoriul actual al României, potrivit relatărilor cronicarilor străini, iar de cele mai multe ori preoții aveau și rolul de medici.

„Este imposibil ca țăranii să primească, atunci când sunt bolnavi, îngrijiri medicale. Când este bolnav țăranul nu are decât apă și rugăciunile preoților, adică apa de Coran a musulmanilor”, constata Joseph Caillat, în relatările publicate de autorii cărții „Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea. Volumul 6”, Editura Academiei Române în 2010.

Rugăciunile preoților aduc încrederea și cu ea aduc vindecarea, afirma Dimitrie Cantemir, potivit autorilor volumului "Medicina și farmacia în trecutul românesc": „De va bolnăvi vreun om, atunci să chemați preoții care au îndrăznire la Dumnezeu, să se roage pentru acela. Și Dumnezeu, pentru rugăciunile preoților lui, va da sănătate bolnavului și-l va scula de în boală".

Călușarii, folosiți la vindecarea brutală

Și vrăjitoarele erau folosite la vindecări, însă pravilele interziceau oamenilor să apeleze la fermecătoare, din cauza reputației lor rele și pe motiv că acestea ar avea un legământ cu diavolul. O practică ieșită din comun era vindecarea cu ajutorul călușarilor.

"Norodul superstițios le atribue (călucenilor) puterea de a alunga bolile cronice. Vindecarea se face așa după ce bolnavul este întins pe pământ, ei încep jocurile lor și la un anumit loc al cântecului îl calcă pe rând de la cap până la călcâi, apoi îi șoptesc la ureche niște cuvinte anume compuse și poruncesc ca boala să iasă. Dacă au repetat acestea de trei ori în trei zile, adeseori succesul răspunde speranței și boli foarte grele, care înșelase mult timp arta medicilor celor mai cunoscători, sunt alungate astfel cu puțin lucu. Așa putere are credința în superstiție”, afirma Dimitrie Cantemir, potrivit autorilor volumului "Medicina și farmacia în trecutul românesc". Ritualurile erau folosite și pentru tratarea unor boli grave. „Când se ivește o boală contagioasă, se adună un număr de femei și timp de 24 de ore torc și coase o cămașă de cânepă, căreia îi dau foc în mijlocul curții și, în felul acesta, cred că împreună cu cămașa a ars și epidemia”.

Femeile din Muntenia secolului al XVIII-lea erau superstițioase și considerau că medicii nu pot ajuta bolnavii mai mult decât o făcea medicina populară și descântecele. „Del Chiaro spune că femeile Valahilor pretind a cunoaște mai simple și mai practice leacuri medicale pentru vindecarea bolnavilor, cari mor, cred ele, numai în urma intervențiilor medicilor", informau autorili volumului "Medicina și farmacia în trecutul românesc".

SURSA