Laureat al premiului Nobel pentru medicină, despre MIRACULOASA PUTERE DE VINDECARE A RUGĂCIUNII

Laureat al premiului Nobel pentru medicină, despre MIRACULOASA PUTERE DE VINDECARE A RUGĂCIUNII
Cunoscut pentru descoperirile sale în domeniul vaselor de sânge și al transplantului de organe, descoperiri pentru care a primit premiul Nobel, marele chirurg și biolog francez Alexis Carrel (1873-1944) a fost și un om profund religios.
De-a lungul carierei sale a constatat influența covârșitoare pe care credința o are asupra sănătății sufletești și trupești și a ajuns să creadă în miraculoasa putere de vindecare a rugăciunii. Despre acest subiect a scris un eseu devenit celebru, scrie efemeride.ro.
Acest studiu asupra rugăciunii este inspirat din observațiile sale culese în decursul unei lungi cariere printre oameni din cele mai diferite zone ale lumii, de toate profesiunile și din toate clasele sociale, bolnavi sau sănătoși, credincioși sau necredincioși. Pe de altă parte, experiența sa științifică, studiile de laborator cărora li s-a dedicat ani în șir i-au permis să observe efectele curative ale rugăciunii.
Iată câteva fragmente din eseul pe care Alexis Carrel l-a scris despre rugăciune.
"Cel mai ignorat dintre ele este simțul spiritual. Simțul religios se exprimă mai cu seamă prin rugăciune. Rugăciunea este în mod evident un fenomen spiritual. Ori, lumea spirituală nu poate fi investigată prin mijloace științifice. Cum să dobândim deci o înțelegere reală a rugăciunii? Știința cuprinde, din fericire, totalitatea lumii materiale. Aceasta poate, prin intermediul psihologiei, să fie extinsă până la manifestările spirituale. Vom învăța deci în ce constă fenomenul rugăciunii, tehnica practicării acesteia și efectele ei, prin observarea sistematică a omului care se roagă".
"În esență, rugăciunea pare să fie o tensiune a spiritului către substratul imaterial al lumii. În general, ea constă într-o plângere, într-un strigăt de neliniște, într-o cerere de ajutor. Uneori ea devine o contemplare senină a principiului imanent și transcendent al tuturor lucrurilor. O putem defini, de asemenea, ca fiind o înălțare a sufletului către Dumnezeu, asemenea unui act de dragoste și de adorare către cel care este izvorul minunii numită viață. Rugăciunea reprezintă, de fapt, efortul omului de a intra în comuniune cu o ființă nevăzută, creatoare a tot ce există – înțelepciune supremă, forță și frumusețe, Tată și Mântuitor al fiecăruia dintre noi".
"Cum trebuie să ne rugăm? Tehnica rugăciunii am învățat-o de la misticii creștini, începând cu Sfântul Pavel până la Sfântul Benedict, precum și de la mulțimea apostolilor necunoscuți, care de douăzeci de veacuri au inițiat popoarele Apusului în tainele trăirii vieții religioase. Dumnezeul lui Platon era inaccesibil în măreția lui. Cel al lui Epictet se confunda cu sufletul lucrurilor. Iehova era un despot oriental care inspira teroarea și nicidecum dragostea. Dimpotrivă, creștinismul L-a apropiat pe Dumnezeu omului; I-a dat o înfățișare. A făcut din El tatăl nostru, fratele nostru, Mântuitorul nostru. Pentru a ajunge la Dumnezeu nu mai sunt necesare ceremoniale și sacrificii sângeroase. Tehnica rugăciunii s-a simplificat.
Pentru a ne ruga trebuie doar să facem efortul de a tinde către Dumnezeu. Acest efort trebuie să fie afectiv, nu intelectual. De exemplu, o meditație asupra măreției lui Dumnezeu este o rugăciune numai dacă ea este în același timp o expresie a dragostei și a credinței. Astfel, rugăciunea făcută după metoda Sfântului La Salle pleacă de la o considerație intelectuală pentru a deveni, de îndată, afectivă. Fie rugăciunea scurtă sau lungă, rostită sau numai gândită, ea trebuie să fie asemenea conversației unui copil cu tatăl său. „Ne prezentăm așa cum suntem”, spunea într-o zi o Soră a Milei, care de treizeci de ani își pusese viața în slujba săracilor. De fapt ne rugăm în același fel în care iubim, adică cu toată ființa noastră.
"Rugăciunea este urmată întotdeauna de un rezultat, dacă ea este făcută în mod corect. "Niciun om nu s-a rugat vreodată fără a învăța ceva”, scrie Emerson. Cu toate acestea, rugăciunea este considerată de oamenii moderni ca fiind un obicei desuet, barbar, o superstiție zadarnică. În realitate nu cunoaștem aproape deloc efectele ei".
"Care sunt cauzele ignoranței noastre? În primul rând, ne rugăm prea rar. Simțul sfințeniei este pe cale de dispariție la oamenii contemporani".
VEZI TOT ESEUL AICI
Urmărește știrile Realitatea.NET și pe Google News


























