Elysia chlorotica trăiește în apele Oceanului Atlantic și este capabil să se hrănească prin fotosinteză, precum o plantă. Se crede că acești melci “au furat” genele ce coordonează sinteza clorofilei de la algele verzi cu care se hrănește.
Când un individ nu are tot ce-i trebuie, stabilește o relație de simbioză cu altul - în care ambele părți beneficiază de interacțiune - fiind o opțiune bună pentru a depăși această situație complicată. Cel mai cunoscut caz al acestui tip de acord cu beneficii reciproce este cel dintre corali și zooxanthellae. Coralii sunt renumiți pentru culorile lor strălucitoare, care se datorează unor micro-alge, cunoscute sub numele de zooxanthellae, ce trăiesc în simbioză cu majoritatea polipilor coralini. Aceste alge efectuează fotosinteza, producând oxigen și zaharuri, utilizate ulterior de polipi. De fapt, algele furnizează coralilor în jur de 95% din energia metabolică necesară zi de zi, scrie epochtimes-romania.com.
Este cunoscut că unii bureți, moluște bivalve și meduze stabilesc, de asemenea, relații de acest gen, iar studiul publicat recent în revista științifică Molecular Biology and Evolution evidențiază că nu sunt singuri și că ar trebui adăugat pe listă un melc de mare numit Elysia chlorotica, care seamănă cu o frunză de lăptucă.
Potrivit studiului, acest gastropod mic, care măsoară între doi și trei centimetri lungime, pentru a produce fotosinteza îi „fură” algei marine Vaucheria litorea organitele celulare, numite cloroplaste, ce folosesc clorofila pentru a transforma lumina soarelui în energie. În acest fel, animalul poate supraviețui luni întregi fără să se hrănească cu nimic altceva decât cu lumina soarelui.
Acest lucru este posibil deoarece este capabil să digere algele fără să provoace nicio daună structurilor celor mai importante ale aparatului fotosintetic – cloroplastul – pe care îl integrează în celule digestive formând un fel de „panouri solare”, care îi oferă energie pe termen lung.
Prin intermediul analizelor efectuate, cercetătorii de la Universitatea Rutgers din New Jersey (Statele Unite), au identificat peste 12 mii de gene care sunt exprimate diferit în diversele faze ale dezvoltării melcilor. Și, studiind rolul genelor în cauză, cercetătorii și-au făcut o idee destul de clară despre ce se poate întâmpla. Ipoteza lor este că, odată în contact cu plastidele algei, celulele tractului digestiv al Elysia chlorotica începe un proces de adaptare care împinge organismul să recunoască organitele celulare ca parte a sa (și astfel previne distrugerea sau digestia), după care stabilește o simbioză cu plastidele furate care culminează în producerea de proteine necesare pentru funcționarea lor. Este încă devreme - avertizează cercetătorii - pentru ca misterul să fie considerat rezolvat, dar similitudinea fenomenului studiat de ei cu ceea ce se întâmplă într-o altă specie simbiotică, cum ar fi coralii, face ipoteza extrem de credibilă. Ceea ce este sigur - asigură cercetătorii - este că studierea în profunzime a acestor procese ar putea avea implicații revoluționare în domeniul tehnologic.
"Cele mai importante consecințe ar fi în domeniul fotosintezei artificiale", afirmă coordonatorul studiului, Debashish Bhattacharya, biolog la Universitatea Rutgers. „Dacă am înțelege exact modul în care acești melci sunt în măsură să fixeze dioxidul de carbon, folosind plastide furate și făcându-le să funcționeze în afara nucleului algelor, atunci și noi am putea, probabil, într-o zi să adunăm plastide izolate și să le utilizăm ca un „motor verde” cu care am putea produce energie și materie organică. Astăzi credem că pentru a produce energie verde avem nevoie de plante și alge care să mențină în funcțiune aceste organisme fotosintetice, dar melcul nostru ne arată clar că lucrurile nu funcționează neapărat în acest fel".