CCR a publicat motivarea pe protocoalele secrete

Analizând conținutul lor celor două protocoale, respectiv Protocolul nr.00750 din 4 februarie 2009 și Protocolul nr.09472 din 8 decembrie 2016, se constată că obiectivele ce au vizat, în principal, ”planurile comune de acțiune” și ”echipele operative comune” stabilite prin primul Protocol [art.3 lit.g)], în condițiile în care acest articol nu se prevede doar la cooperarea în vederea prevenirii amenințărilor securității naționale, ci vizează și combaterea ”infracțiunilor grave”, depășesc cadrul legal, în condițiile în care SRI nu are calitatea de organ de urmărire penală și, prin urmare, nici competență în acest domeniu.

Iată ce spune motivarea Curții:

"În condițiile în care Serviciul Român de Informații nu este nici organ judiciar și  nici  nu  poate  îndeplini  atribuții  specifice  activității  de  urmărire  penală,  este  evident că acesta nu are competența de a strânge și administra probe în procesul penal. O  conduită  contrară  atrage  sancțiunea  prevăzută  de  lege,  aplicată  de  instanța judecătorească învestită cu soluționarea cauzei penale. Actele  de  urmărire penală sunt supuse cenzurii judecătorului sau instanței de judecată în raport cu legea în vigoare și nicidecum raportat la un protocol de colaborare, încheiat de un organ de urmărire penală cu o altă autoritate a statului, și care, în plus, are caracter secret.

În  această  lumină,  apare  surprinzătoare  concluzia  la  care  ajunge  Curtea Constituțională,  în  opinia  majoritară,  potrivit  căreia  protocoalele,  ”sub  aparența legalității, au pus instanțele judecătorești în situația de a le aplica tale quale, ceea ce a făcut dificilă verificarea dispozițiilor referitoare la competența materială și după calitatea persoanei a organului de urmărire penală și aplicarea sancțiunii nulității absolute”.  În  primul  rând,  aceste  protocoale  au  avut  caracter  secret,  fiind  supuse  regimului  documentelor  clasificate,  astfel  că  instanțele  judecătorești,  neavând cunoștință de ele, nu aveau cum să le aplice tale quale. În al doilea rând, observăm că, dacă instanțele ar fi avut acces la aceste protocoale, în controlul judecătoresc asupra  actelor  de  urmărire  penală,  nu  sunt  incidente  dispozițiilor  referitoare  la competența materială și după calitatea persoanei a organului de urmărire penală (această confuzie este recurentă în cuprinsul deciziei Curții la care formulăm prezenta opinie separată), întrucât în cauză nu se ridică problema unui organ de urmărire penală necompetent material sau după calitatea persoanei, ci a unui organ care nu are calitatea de organ de urmărire penală. Cu alte cuvinte, indiferent de faptul că ar fi cunoscut sau nu conținutul protocoalelor de colaborare, instanțele judecătorești au fost și sunt obligate să aplice legea și Constituția, verificând aspectele de competență ale organelor care au întocmit acte de urmărire penală prin raportare exclusivă la Legea fundamentală și Codul de procedură penală, cenzurând acele acte care au fost întocmite cu eludarea legilor. Prin urmare, dacă aceste acte au fost efectuate/semnate de  ofițeri  ai  Serviciului  Român  de  Informații,  instanțele  judecătorești  aveau/au obligația legală de a constata nulitatea actului în condițiile art.280-282 din Codul de  procedură  penală,  indiferent  de  existența  și  conținutul  protocoalelor  de colaborare.

Constatăm, așadar, că la data sesizării Curții Constituționale cu soluționarea conflictului juridic de natură constituțională dintre Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Înalta Curte de Casație și Justiție și celelalte instanțe judecătorești, orice  abatere  de  la  dispozițiile  procedurale  care reglementează desfășurarea procesului penal, inclusiv cele referitoare la organele de  urmărire  penală,  poate  fi  verificată  de  instanța  judecătorească,  care  are competențade  a  constata  nulitatea  actelor  încheiate  cu  încălcarea  prevederilor legale.  Într-o  atare  împrejurare,  existența  unor  protocoale  de  colaborare  între  Ministerul Public și Serviciul Român de Informații nu este de natură să producă efecte proprii asupra actelor de urmărire penală dintr-o cauză penală dedusă judecății, efecte care  ar  fi  sustrase  controlului  judecătoresc,  astfel  că  aceste  protocoale  nu  au aptitudinea de a împiedica înfăptuirea justiției. De altfel, la această concluzie ajunge și Curtea, în opinia majoritară, constatând că ”instanțele judecătorești aveau suficiente mijloace  de  natură  a  remedia  starea  de neconstituționalitate  creată  în  derularea urmăririi penale”.

Având în vedere aceste argumente, constatăm că prin încheierea protocoalelor de colaborare, Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nu și-a arogat o competență care aparține puterii judecătorești și nici nu a generat  un  blocaj  instituțional,  care  să  împiedice  înfăptuirea  justiției  de  către instanțele judecătorești, astfel că nu poate fi reținută existența unui conflict juridic de natură constituțională Ministerul  Public  –Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de-o parte, și Înalta Curte de Casație și Justiție și celelalte instanțe judecătorești, pe de altă parte."

VEZI MOTIVAREA Curtii Constitutionale AICI.