Minciuna românească are picioare lungi şi predestinate.
Scriam în „Adevărul“ din 28 oct. 2008: „Politicianul roman, de la stânga la dreapta, are un simţ foarte dezvoltat al catastrofei: o simte, o vede, o pipăie şi, deşi îi analizează just potenţialul de risc, cochetează cu ea până foarte aproape de limitele letale.“ Şi adăugam: „Dacă ar avea măcar decenţa să se informeze, politicienii români şi-ar da, poate, seama ce ravagii pe termen lung au făcut demagogia şi populismul în imediata vecinătate.“
Mă refeream la situaţia Bulgariei şi, mai ales, a Ungariei – cu economii puse pe butuci prin adoptarea de către politicieni a unor măsuri iresponsabile. Cazul relativ proaspăt al Ungariei sărea în ochi: şi acolo, din criminale raţiuni electorale, poporul fusese momit cu creşterea cu 50% a salariilor din domeniul bugetar.
