Este luna martie. In fiecare an îmi amintesc că aceasta este luna care ni l-a dăruit pe Nicolae Titulescu, în 1882, și tot ea este cea care ni l-a răpit, în 1941, dar i-a lăsat un răgaz existențial de 59 de ani - varsta mea de acum -, în care a oferit României un nou statut și i-a configurat un destin pe măsură, bazându-se pe un patriotism autentic, profund și înțelegând să-și servească țara la bine și la greu.
„Vreau pacea. Pentru aceasta ne trebuie alianțe și amiciții cu toate popoarele fără deosebire. Declar că oricine garantează hotarele României și pe acelea ale aliaților noștri este aliatul nostru de drept. Eu vreau ca România să trăiască. Si va trăi, căci acțiunea ei nu consistă în a substitui o ostilitate unei alte ostilități, ci în a suprapune o prietenie peste o altă prietenie”, spunea Nicolae Titulescu într-un interviu acordat ziarului „Universul”, în 1936.
Diplomat remarcabil, vizionar lucid și ziditor de mari idealuri, Titulescu se bucura de o autoritate recunoscută de prim-miniștri, foști prim-miniștri, șefi de partid, mareșali, parlamentari, iluștri oameni de cultură și știință. Omul Nicolae Titulescu, de la altitudinea sa de netăgăduit, știa să își primească oaspeții cu căldură, să le ofere el însuși un pahar din vinul sau coniacul său rafinat, ba chiar să țină paltonul invitaților săi, dar și să dăruiască gânduri și gesturi irepetabile.
Citește mai mult
