Este luna martie. In fiecare an îmi amintesc că aceasta este luna care ni l-a dăruit pe Nicolae Titulescu, în 1882, şi tot ea este cea care ni l-a răpit, în 1941, dar i-a lăsat un răgaz existenţial de 59 de ani - varsta mea de acum -, în care a oferit României un nou statut şi i-a configurat un destin pe măsură, bazându-se pe un patriotism autentic, profund şi înţelegând să-şi servească ţara la bine şi la greu.
„Vreau pacea. Pentru aceasta ne trebuie alianţe şi amiciţii cu toate popoarele fără deosebire. Declar că oricine garantează hotarele României şi pe acelea ale aliaţilor noştri este aliatul nostru de drept. Eu vreau ca România să trăiască. Si va trăi, căci acţiunea ei nu consistă în a substitui o ostilitate unei alte ostilităţi, ci în a suprapune o prietenie peste o altă prietenie”, spunea Nicolae Titulescu într-un interviu acordat ziarului „Universul”, în 1936.
Diplomat remarcabil, vizionar lucid şi ziditor de mari idealuri, Titulescu se bucura de o autoritate recunoscută de prim-miniştri, foşti prim-miniştri, şefi de partid, mareşali, parlamentari, iluştri oameni de cultură şi ştiinţă. Omul Nicolae Titulescu, de la altitudinea sa de netăgăduit, ştia să îşi primească oaspeţii cu căldură, să le ofere el însuşi un pahar din vinul sau coniacul său rafinat, ba chiar să ţină paltonul invitaţilor săi, dar şi să dăruiască gânduri şi gesturi irepetabile.
