De pe Wall Street până la Abrud, distanța este de doar câțiva centimetri... pe hartă. Așa se explică faptul că zgâlțâiala financiară de acolo i-a prăbușit la pământ pe amărâții de la noi. S-a închis mina de cupru, nu mai avea comenzi, s-a restrâns activitatea la fabrica de mobilă, la cea de confecții.
Aproape în fiecare lună, din primăvară încoace vin știri despre concedierile de la Abrud. Pe fluxurile de știri, șomajul este dat la 60%. La Abrud afli că este de 85%. În scripte nu figurează cei care lucrau la negru, dar au rămas pe dinafară. În fiecare casă din Abrud, cineva a rămas fără slujbă în vara asta.
Chiar și în casa primarului, soția este șomeră.
Bărbații stau acasă, își fac de lucru prin grădini. Ar merge la bar, dar nu mai au bani. Marius stă în fața cafenelei din centru și se uită lung după vreun mușteriu. Are 19 ani, zece clase și nici o fărâmă de speranță. Lucrează la bar pentru ce-i pică, nu s-a angajat nimeni că i-ar da vreun salariu. Nu are clienți. Câteodată, câțiva, mai mult dimineața. Până seara scoate de-o pâine. S-ar duce în Italia, dar nici acolo nu mai e treabă, spun confrații plecați. „Nu mai e de lucru nici pentru italieni, dar pentru noi. Care au apucat de au plecat înainte de criză poate se mai descurcă, care nu, gata!“, explică Marius, informat. În casa lor lucrează doar mama, la „Filatura de bumbac“ (este, de fapt, o firmă de confecții italiană în clădirea fostei filaturi), unde au mai rămas cam o sută de femei angajate, din 250. Înainte de criză le dădeau 10 milioane vechi pe lună, plus bonuri de masă. După restructurări, doar salariul minim și fără bonuri de masă, „dar e bine și așa, ce ne făceam dacă nu lucra nici mama“. Marius a lucrat, înainte să fiarbă cafele la bar, la un atelier de cherestea. Cam de un an încoace n-au mai vândut nimic și au închis.
Au luat țeapă
Marinela ar vinde cărți și lipici la librărie, dar nu are cui. E tânără și revoltată, a muncit în campanie pentru partid, dar acum nici ea nu l-ar mai vota pe primar. „Nu a făcut nimic pentru noi! Se bucură că ei stau acolo în primărie, la adăpost. Au salarii, sunt bugetari, le vine banu’! Dar noi, noi ăștia de la privați, ce facem? Soțul a lucrat la mina de cupru, la Roșia, din ianuarie nu a mai luat nici un ban. În librărie e marfă de două sute de mii și eu vând de 20 de lei pe zi. Am vrut să plec, am luat cărțile din vitrină, am închis, gata, am zis, intru în concediu. Dar a venit Goldul, cumpără cărți pentru sfârșitul anului ca să sponsorizeze școlile, cumpără pentru începutul anului. Asta e! Suntem niște neisprăviți dacă am ajuns să zicem mai bine cu Gold, să vină străinii și să care aurul dacă noi nu suntem în stare! Ei se uită la noi și așteaptă momentul când cedăm? Murim de foame sau de cianură?! De foame mor mâine, de cianură, poate o mai duc zece ani! Am rate la bancă, de câteva luni nu le-am mai plătit! Cât credeți că se mai poate rezista așa?“ Marinela are lângă ea o fetiță de zece ani. Iulia se uită în sus și pare să înțeleagă. Și ea a fost la program de vacanță sponsorizat prin școala ei de Gold Corporation. Nu știe ce vrea să devină când va fi mare, dar știe sigur că vrea să plece.
Nici pâine, nici apă
La Alimentara, Niculina râde când o întrebăm ce produse se fabrică în Abrud. „Nu e de râs“, spune femeia, „dar facem haz de necaz! Ce produse să se facă la noi, Doamne-Dumnezeule?! Nu avem nici brutăria noastră în oraș. Nici pâine nu se face aici! Nici carne, nici lapte! Nimic! Înțelegeți ce e nimic?! Nici o prăjitură nu ai unde o mânca! Nu este nici o cofetărie! A dat sărăcia în noi, cum n-am mai văzut! Sunt vânzătoare de mulți ani, dar rău ca acum nu a mers niciodată. Aici ziua de pensie e binecuvântată, doar atunci mai vindem câte ceva!“. În Abrud nu s-au făcut fabrici, după cum explică autoritățile, pentru că nu era apă curentă pe tot parcursul zilei și nu se încadrau în normele de igienă. Aici se aduce pâinea din orașele vecine.
CITEȘTE MAI MULT PE COTIDIANUL.RO
