Viorel Pașca rupe tăcerea în scandalul Dumbrava: „Statul trimite bolnavii la un om acasă, ce normalitate vreți?”

În intervenția sa, Viorel Pașca a vorbit despre oamenii trimiși la Dumbrava de spitale, poliție, primării sau alte instituții, despre persoanele fără familie, fără venituri și fără un loc în care să fie primite după externare. El a susținut că nu a vrut să creeze un azil în sensul clasic al cuvântului, ci un loc în care oamenii ajunși la capătul puterilor să aibă un acoperiș deasupra capului, mâncare, tratament și condiții mai bune decât pe stradă.

Viorel Pașca spune că Dumbrava nu poate fi înțeleasă din afară

Întrebat ce vrea să le transmită oamenilor după tot ce s-a întâmplat în ultimele zile, Viorel Pașca a spus că este foarte greu să vorbești despre Dumbrava cu persoane care nu au fost acolo. În opinia lui, locul a adunat, de-a lungul anilor, oameni aflați în situații-limită, oameni abandonați, refuzați și trimiși mai departe pentru că nimeni nu știa unde să îi ducă.

El a insistat că realitatea de la Dumbrava a fost una aparte, tocmai pentru că acolo au ajuns oameni pe care societatea, în general, nu îi vede sau nu îi mai poate gestiona. Potrivit lui, nu a fost vorba despre cazuri obișnuite, ci despre persoane aflate la marginea societății, cu drame grele în spate și cu nevoi mari, mai ales în ultima parte a vieții.

„Cred că despre acest subiect e greu de discutat cu persoane care n-au fost aici. Este foarte greu și sunt lucruri greu de înțeles despre care să vorbești dacă n-ai fost, dacă n-ai pus mâna acolo, dacă n-ai trăit acolo. E foarte greu, pentru că sunt lucruri pe care foarte mulți oameni nu pot să le înțeleagă, pentru că lucrurile care se întâmplă la Dumbrava sau care s-au întâmplat la Dumbrava de-a lungul anilor sunt cu totul, hai să le spun, anormale, în ghilimele, pentru că aici au fost trimiși oameni sau au venit oameni pe care nu îi întâlnim în fiecare zi.

Oameni de la periferia societății și oameni care au trăit drame cumplite și aveau nevoie de un ajutor în ultima parte a vieților. Ajutor pe care nu l-au găsit nicăieri, pentru că au fost abandonați de toată lumea, pentru că au fost refuzați, pentru că nu i-a vrut nimeni. Având în vedere acest aspect, că erau oameni pe care nu îi dorea nimeni, ne-am hotărât să ne deschidem casa pentru acești oameni, încercând să le oferim condiții decente, dar au fost mai mult decât decente pentru acești oameni în ultima perioadă.”

Cum a început totul la Dumbrava

Viorel Pașca a povestit și cum a început activitatea de la Dumbrava, în urmă cu aproximativ 20 de ani. Potrivit acestuia, totul a pornit de la o casă mică, în care existau două camere goale. Într-o seară de iarnă, după ce a văzut la televizor o știre despre oameni care au murit din cauza gerului, s-a gândit că acele camere ar putea fi folosite pentru persoane fără adăpost.

El spune că, la început, nu și-a imaginat că lucrurile vor ajunge la dimensiunea pe care au căpătat-o mai târziu. Ideea inițială a fost simplă: doi oameni fără casă să poată sta la căldură, să primească mâncare și un minim de îngrijire. Ulterior, tot mai multe cazuri au ajuns la Dumbrava, iar instituțiile statului au început să îi trimită bolnavi pentru care nu găseau altă soluție.

„Prima oară am avut o casă mică, cu două camere, și nu știam ce să fac cu camerele acelea două. Într-o seară de iarnă am văzut la televizor o știre: încă două persoane au murit în România din cauza gerului. Atunci mi-am dat seama că sunt două camere goale care ar putea fi folosite să pun acolo doi oameni care stau în frig, cărora le degeră picioarele, care nu au o casă, un acoperiș deasupra capului, și cu minimum de necesar acolo, căldură, tratament, mâncare, aș putea rezolva problema lor.

Așa am început în urmă cu 20 de ani. N-am crezut atunci că lucrurile vor evolua, că tot mai mulți și mai mulți și mai mulți oameni vor apela la noi, mai multe instituții ale statului să trimită bolnavi aici, pentru că nu au unde să-i trimită.”

Pașca susține că spitalele trimiteau oameni pentru că nu aveau unde să îi ducă

Unul dintre punctele centrale ale intervenției a fost legat de rolul instituțiilor statului. Viorel Pașca a spus că nu vrea să fie nici acuzatorul, nici apărătorul acestor instituții, dar a explicat că, din ce a văzut în 20 de ani, multe dintre spitale trimiteau bolnavi la Dumbrava pentru că nu aveau o altă soluție. El a dat exemplul unui om al străzii care ajunge în spital, este tratat, dar nu poate fi externat pentru că nu are familie, casă, acte sau un loc unde să fie primit.

Potrivit acestuia, problema apărea în momentul externării. Spitalele aveau nevoie de paturi, dar nu puteau trimite în stradă un bolnav paralizat, imobilizat sau grav afectat. În același timp, instituțiile sociale spuneau că nu au locuri disponibile, iar Dumbrava devenea, în multe cazuri, ultima variantă.

„Eu nu vreau să fiu nici acuzatorul, nici apărătorul acestor instituții. Dar, din cele văzute în cei 20 de ani, instituțiile care au trimis oameni aici nu sunt vinovate și vă explic de ce. Vă dau un exemplu ipotetic, deși nu ipotetic, pentru că s-au întâmplat de atâtea ori astfel de situații. Un om care locuiește pe stradă de 20 de ani se îmbolnăvește, paralizează, îi degeră picioarele sau ce vreți dumneavoastră și ajunge în spital. Fără asigurare, fără familie, ajunge acolo.

Medicii îl tratează, se ocupă de el, până vine ziua în care trebuie externat. Atunci se trezesc cei de la spital că n-au unde să-l trimită. Pentru că nu-l pot scoate imobilizat la pat, să-l scoată în stradă, și nici o altă instituție din România nu vrea să-l preia.

Și medicii sună, asistentele sociale de la spital sună la DGASPC, sună la DAS, sună la alte instituții, la primării, și li se spune: n-avem loc, nu există loc, nu există posibilitate. Ce poate să facă un asistent social de la spital sau un medic care are nevoie urgentă de patul respectiv cu bolnavul acela? Ce să facă? Au fost situații când a fost ținut bolnav în pat un an în spital, un an de zile după ce nu mai era nevoie să-l țină acolo.

Gândiți-vă și la cheltuielile astea care erau generate. Gândiți-vă și la faptul că ocupau un pat de care unul poate ar fi avut mare nevoie. Spitalul nu este vinovat că i-a trimis la Dumbrava, pentru că nu avea unde să-i trimită. Și atunci, ca o ultimă soluție pentru spital, îi trimiteau la Dumbrava. Și vorbim de spitale, pentru că ele sunt majoritatea.”

 „Nu a existat niciun județ care să nu trimită bolnavi”

Viorel Pașca a mai susținut că oamenii nu veneau doar din câteva zone ale țării, ci din toate județele. El a spus că inclusiv Bucureștiul a trimis persoane la Dumbrava cu doar câteva săptămâni înainte de apariția acestui scandal. În opinia lui, acest lucru s-a întâmplat pentru că activitatea de acolo devenise cunoscută, inclusiv prin televiziuni și prin postările sale constante de pe rețelele sociale.

Pașca a explicat că postările sale nu erau făcute pentru imagine, ci pentru oamenii care urmăreau ce se întâmplă la Dumbrava și care voiau să ajute. El spune că, timp de ani de zile, a publicat săptămânal o retrospectivă în care prezenta cazurile noi, situațiile apărute și nevoile celor care ajungeau acolo.

„Nu, nu, nu. Nu sunt din foarte multe județe, sunt din toate județele. Nu a existat niciun județ care să nu trimită bolnavi, inclusiv București, care a trimis în urmă cu câteva săptămâni. Despre noi sau de activitatea noastră s-a auzit, pentru că totuși sunt 20 de ani, au fost toate televiziunile la noi.”

De ce spune că nu a vrut să facă un azil clasic

Un alt subiect discutat a fost lipsa autorizării ca azil. Viorel Pașca a spus că, în primii ani, nici nu s-a gândit să facă un centru social sau un azil, ci doar să ofere un adăpost. Pe măsură ce numărul oamenilor a crescut, el susține că a vrut ca persoanele de la Dumbrava să nu se simtă instituționalizate, ci să locuiască într-un spațiu care să semene mai mult cu o casă.

Potrivit lui, ideea era ca oamenii să stea în locuințe obișnuite, nu într-un centru rece, cu atmosferă de instituție. Pașca a spus că, atunci când unele instituții i-au recomandat să se autorizeze, a cerut să afle ce presupune acest lucru. În acel moment, susține el, a descoperit că standardele erau greu de îndeplinit pentru case deja construite și locuite.

„În primul rând, în primii ani, nici prin cap nu mi-a trecut mie să fac azil. Eu n-am dorit decât să ofer un adăpost acelor oameni. După ce s-au înmulțit, să spun așa, au venit tot mai multe cazuri și am avut 200 de bolnavi, de exemplu, ideea tot bună părea, în sensul că eu nu voiam ca oamenii să se simtă instituționalizați, că sunt la azil, că sunt la un centru, că sunt pe unde.

Voiam ca fiecare om să se simtă acasă, adică să avem niște locuințe unde stau oameni, niște case unde locuiesc oameni. Nu azil, nu centru. Să se simtă oamenii ca într-o familie, într-o casă oarecare. Așa era ideea. Doar că au venit anumite instituții ale statului și mi-au spus: domnule Pașca, uite, cred că ar trebui să vă autorizați. Eu am întrebat ce implică asta. Mi-au dat o carte mare, groasă, în care erau...”

Pașca explică de ce susține că autorizarea era aproape imposibilă

Viorel Pașca a spus că reprezentanți ai unor instituții, printre care JPIS și DSP, i-au transmis că ar trebui să se autorizeze. El susține că, după ce a analizat standardele cerute, a ajuns la concluzia că nu le putea îndeplini fără să construiască totul de la zero. În opinia lui, o casă obișnuită nu poate fi transformată ușor într-un centru autorizat, pentru că regulile sunt foarte stricte și țin inclusiv de dimensiunile camerelor, lățimea ușilor sau existența băii în fiecare cameră.

Acesta a explicat că, la momentul respectiv, la Dumbrava existau deja sute de oameni în mai multe case, iar transformarea completă a spațiilor ar fi fost imposibilă fără lucrări majore. El a pus accent pe faptul că standardele cerute nu puteau fi aplicate simplu unor locuințe existente, mai ales în condițiile în care oamenii erau deja acolo și aveau nevoie de îngrijire.

„De exemplu, de la AJPIS, de la DSP, de la alte instituții. Mi-au dus cartea aia groasă și au spus: uite, aici citiți, aici veți afla ce standarde trebuie să atingeți ca să puteți fi autorizat. Citind acolo, nici vorbă. N-aveam cum, din multe motive. Vă dau așa, scurte exemple. Ca să construiești un azil, o casă de bătrâni, un centru la standarde europene, să spun așa, ca să fii autorizat, trebuie să construiești de la zero. Adică să ai o schiță și să construiești. Aici va fi bucătăria de atâția metri pătrați, dincolo va fi o cameră de atâția metri pătrați, ușa trebuie să fie atât de lată, de nu știu cât. Totul contează la centimetru.

Nu ai cum. Este imposibil să iei o casă normală de locuit și să o transformi în centru fără să o dărâmi cu totul. E foarte complicat. Una dintre condiții este ca fiecare cameră să aibă baie, toaletă, înăuntru. Păi asta înseamnă să spargi acolo tot, să faci canalizare prin... Deci e foarte complicat. Asta pe de o parte. Și nu aveam cum să facem asta în momentul în care aveam deja 200 de oameni în vreo șase, șapte case, nu știu cât aveam.”

În discuție a fost adusă și aparenta contradicție dintre instituțiile care îi cereau să se autorizeze și instituțiile care continuau să trimită bolnavi la Dumbrava. Viorel Pașca a făcut o distincție între cele două categorii. El a spus că, atunci când a afirmat că autoritățile nu sunt vinovate, s-a referit la instituțiile care trimiteau bolnavi pentru că nu aveau unde să îi ducă, nu la instituțiile cu rol de control.

Potrivit lui, spitalele, poliția sau alte structuri care apelau la Dumbrava nu făceau acest lucru pentru că aveau o soluție mai bună și o ignorau, ci pentru că nu aveau locuri disponibile pentru astfel de cazuri. În schimb, instituțiile de control erau cele care verificau și cereau anumite standarde. Pașca a evitat să vorbească în numele statului, dar a insistat că el poate explica doar ce a trăit și ce a văzut în activitatea sa.

„Stați un pic. Când spun autorități, nu m-am referit... Când am spus că nu sunt vinovate, m-am referit la autoritățile care trimiteau bolnavi. Adică mă refeream la instituții, adică spital, poliție, DSP. Astea erau instituții care trebuiau să furnizeze servicii sociale, adică să ofere loc bolnavilor, și nu le aveau. N-aveau unde să-l pui dacă n-ai loc. Celelalte erau cumva de control, care m-au verificat.”

„Nu vreau să vorbesc în numele statului sau al instituțiilor. Să vorbească dânsele. Eu vorbesc în numele meu. Pe de altă parte, un lucru care ar trebui înțeles, dar nimeni nu înțelege: noi ne-am adresat unei categorii aparte. Și aici nu-i vorba de cetățeni de mâna a doua. Nu asta vreau să subliniez, ci este vorba de niște oameni.”

Cine erau oamenii care ajungeau la Dumbrava, potrivit lui Viorel Pașca

Viorel Pașca a susținut că majoritatea oamenilor de la Dumbrava nu aveau pensie, pentru că nu munciseră o zi în viața lor sau pentru că nu îndeplineau condițiile necesare pentru pensionare. El a spus că mulți dintre ei locuiseră ani întregi pe stradă și ajungeau la Dumbrava în stare gravă, după internări în spitale, cu amputări, paralizii, cancer în faze avansate sau cu probleme psihice și de dependență.

În descrierea lui, aceștia erau oameni foarte greu de îngrijit, cu probleme medicale, sociale și personale acumulate în ani întregi. Pașca a dat exemplul unui bolnav care, pe drumul de la Oradea la Dumbrava, ar fi băut spirtul din ambulanță.

„Deci erau oameni care au locuit pe străzi 10, 20, 30 de ani și s-au complăcut în asta. Le-a plăcut viața de pe stradă. Vă garantez că în orice oraș mergeți veți găsi oameni ai străzii cărora le place acolo. Știu că o să vă surprindă, dar eu am vorbit cu ei, eu am stat cu oameni de pe străzi, știu cum stă treaba. Le place acolo. Acolo e libertate, se droghează, beau, mănâncă, cerșesc, fumează. Pentru ei e ok. Nu-i deranjează.”

Oamenii ăștia n-au lucrat o zi în viața lor. Când ajungeau la Dumbrava, erau de obicei trimiși de către spitale cu picioarele amputate, paralizați, cu cancer în ultimă fază, tot felul de... Deci erau epave atât din punct de vedere fizic, cât și psihic. Mari consumatori de alcool. Păi, din Oradea până în Dumbrava, cale de 30 de kilometri, un bolnav s-a îmbătat crunt în ambulanță. Știți de ce? A băut tot spirtul din ambulanță. Bea orice. Noi nu lăsam la îndemâna bolnavului detergent, soluție de spălat geamuri, clor, nimic. Ar fi băut orice, oamenii ăștia. Deci oameni care au locuit pe străzi veneau plini de păduchi, plini de mizerie și așa mai departe.”

Viorel Pașca a vorbit despre ceea ce spune că și-a propus să facă la Dumbrava. El a susținut că nu a primit bani de la stat pentru aceste persoane și că activitatea s-a sprijinit pe donații, inclusiv de la oameni simpli, pensionari sau persoane cu venituri mici. În acest context, spune el, scopul a fost să le ofere celor aduși acolo condiții mai bune decât pe stradă.

Pașca a respins ideea că ar fi putut îndeplini standarde pe care le consideră imposibile în condițiile de la Dumbrava. El a spus că a vrut să ofere curățenie, hrană, tratament, căldură și un acoperiș, nu condiții de lux. În opinia lui, unele cerințe impuse pentru autorizare erau departe de realitatea socială a României și greu de aplicat pentru un loc care pornise dintr-o inițiativă privată de ajutorare.

„Ori să iei un astfel de om, să nu primești niciun leu de la statul român pentru el, să trăiești din donații, multe dintre aceste donații fiind primite de la oameni simpli, de la oameni pensionari necăjiți care toată viața lor au muncit... Noi ne-am propus să creăm un loc unde să le fie mult mai bine ca în stradă, să aibă curățenie, să aibă mâncare bună, să aibă tratament medical, să aibă acoperiș deasupra capului, să aibă căldură, un trai decent. Asta ne-am propus noi.

Statul a spus: nu, nu este bine să le oferiți asta. Noi vrem să le oferiți condiții de lux, adică toaletă în fiecare cameră, asistentă care să stea non-stop lângă fiecare, un angajat la un bolnav. Noi vrem să oferim oamenilor ăștia și multe, multe alte condiții care nu că doar nu se puteau îndeplini la Dumbrava, ci erau o sfidare la adresa majorității populației din România, populație care a muncit din greu, trăiește dintr-o pensie amărâtă, muncește la bătrânețe și trăiește cum poate.”