De ce ne-a zâmbit mereu Ion Iliescu? Elena Ceauşescu: „Ereditar, e lipsit de caracter“

„Sărbătorim un an de la victoria Revoluţiei Române, un an de când, pe temeliile sfinţite cu sângele şi jertfele martirilor, am început să înălţăm libertăţile noastre, drepturile inalienabile ale omului, democraţia. [...] Dar trebuie să recunoaştem că Revoluţia ne-a pus în situaţii absolut inedite, pentru care nimeni nu era pregătit. Ca întotdeauna, în astfel de situaţii, judecata ultimă aparţine istoriei, generaţiilor viitoare, care vor cântări lucrurile dintr-o perspectivă pe care noi nu o putem avea azi“, scrie Adevărul.ro.

Preşedintele Ion Iliescu, 22 decembrie 1990, Parlamentul României. Ion Iliescu este, în clipa acestui discurs, la apogeul puterii sale. În anul acesta pentru care spune că nu era pregătit, reuşise să devină, din director la Editura Tehnică, preşedintele României.

Nimeni nu i se putuse opune cât de cât coerent şi cu rezultate electorale. Cei mai mulţi dintre români îl credeau salvatorul unic, soluţia împotriva conducătorului unic. Era logica anului 1990. Iliescu îşi făcuse mulţi prieteni. Coordonase un parlament provizoriu, îi dominase pe toţi opozanţii politici şi domina mulţimile.

Manevrase abil un conflict interetnic la Târgu Mureş. Pregătea prima Constituţie. Nu-l primise în ţară pe fostul suveran al României, Mihai I, dar se apropia din ce în ce mai mult de Moscova. Adversarii săi cei mai virulenţi, grevişti în Piaţa Universităţii în timpul primăverii, renunţaseră la un protest maraton după alegerile din 20 mai, pe care Iliescu le câştigase cu 86,19% din voturi.

Cei mai neînduplecaţi, care nu plecaseră din Piaţă, aveau să fie victimele minerilor. Alături de ei, alţi bucureşteni cu barbă şi blugi. Ion Iliescu reuşise să facă faţă celui mai turbulent an din istoria recentă a României. Acum se află în faţa Parlamentului şi zâmbeşte. Greul trecuse. Trecuse un an de la acel polisemantic, profetic „Cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă“.

Citește mai mult pe aici!