Sărbătoare 1 august. O zi însemnată pentru toți creștinii. Dezlegare la ulei și vin

"Prăznuirea scoaterii cinstitei Cruci a Domnului s-a așezat în această zi, încă de pe vremea dreptcredinciosului împărat grec Manuil și a marelui domn al Rusiei, Andrei Gheorghievici. Acest praznic s-a așezat în această zi de Preasfințitul Luca, patriarhul Constantinopolului, de mitropolitul Constantin al Kievului și de Nestor, episcopul Rostovului". (Viețile Sfinților)

Rugăciunea care se spune în timpul Postului Sfintei Maria

S-a făcut aceasta pentru a sărbători victoriile din două confruntări militare simultane, rușii asupra bulgarilor și grecii asupra turcilor, comandanții celor două armate, purtând cu ei în luptă icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și Sfânta Cruce, s-au înștiințat unul pe altul "prin epistolă de biruința lor, cu ajutorul lui Dumnezeu, împotriva vrăjmașilor, și de strălucirea cea minunată pe care o văzuseră ieșind din chipul Mântuitorului și au preamărit pe Dumnezeu". (Viețile Sfinților)

Și sfătuindu-se cu arhiereii lor, au așezat praznicul de astăzi. De atunci s-a numit sărbătoarea: Scoaterea Sfintei Cruci.

Când se scoate la pâraie, la fântâni și la izvoare Crucea Domnului, trebuie să se scoată împreună și cu sfintele icoane.

Sfânta Cruce este prăznuită de-a lungul anului bisericesc de mai multe ori: Duminica Sfintei Cruci, a 3-a duminică din Postul Mare; Arătarea pe cer a semnului Sfintei Cruci în Ierusalim, pe 7 mai; Înălțarea Sfintei Cruci, la 14 septembrie.

* Sfinții 7 frați Mucenici Macabei au suferit chinuri mari și moarte martirică pentru că s-au opus încercărilor de întoarcere a poporului iudeu de la credința în Dumnezeu la închinarea la idoli.

Prigoana a început în timpul regelui Antioh al IV-lea (175-164 î.Hr.), care se chema și Epifanis, adică luminos, "dar care mai mult era numit de alții Epimanis, adică nebun, pentru că s-a sculat cu nebunie împotriva lui Dumnezeu cel adevărat și împotriva sfințeniei Lui, făcându-se chip al lui Antihrist". (Viețile Sfinților)

Pe fondul tulburărilor lumii iudaice, regele Antioh, care domnea într-o parte a imperiului întemeiat de Alexandru cel Mare (Macedon) (336-323 î.Hr.), a dispus ca toate popoarele din toate semințiile aflate sub conducerea sa să adopte valorile elenistice și în mod obligatoriu cultul zeilor să fie singurul practicat.

În Ierusalim aplicarea acestei dispoziții a fost favorizată "de către învățătorii cei mincinoși ai legii și de către arhiereii Ierusalimului, iubitori de stăpânire", între care s-a aflat și marele arhiereu, Menelae.

Hotărâți să se împotrivească lui Antioh, "ierusalimitenii au închis cetatea împotriva lui, însă nu au putut să se împotrivească puterii lui, de vreme ce era neunire între cetățeni; pentru că unii dintr-înșii, care se abătuseră spre elinism, erau prieteni ai împăratului, iar mai vârtos Menelae, mincinosul arhiereu". (Viețile Sfinților)

"De aceea, împăratul a luat cetatea cu puterea sa de oaste și a poruncit ostașilor să ucidă fără de cruțare pe toți cei ce se vor întâmpla pe ulițele cetății; apoi, intrând prin case, să înjunghie pe bărbați și pe femei, pe bătrâni, pe tineri și pe prunci. Numărul celor uciși în cele trei zile a fost optzeci de mii, iar al celor legați și aruncați în temniță, patruzeci de mii. Mulți dintre acei cetățeni au fost dați în robia ostașilor, care au îndrăznit a intra cu mândrie în templul Domnului, având înainte conducător pe Menelae, care se făcuse vânzătorul patriei și al legii". (Viețile Sfinților)

Atunci când nimeni nu îndrăznea să se numească iudeu, nici să facă ceva după legea lui Moise, pentru că toți vedeau înaintea ochilor lor chinurile și moartea care îi aștepta, au fost prinși, împreună cu mama lor, și cei șapte frați Macabei.

Citește mai mult pe Agerpres.