Era un sfânt care locuia într-o chilie și avea un ucenic. Odată, Sfântul a trebuit să plece. Și s-a dus, iar ucenicul, dacă s-a văzut singur, ce s-a gândit? Să mă duc și eu pe la o mănăstire, să văd cum petrec călugării acolo. Și când a ajuns la mănăstirea aceea, i-a găsit pe cei de acolo cântând așa de frumos! Cântau și lui i s-a pus la inimă. Ce s-a gândit el? Să nu mai stea cu Sfântul, să vină și el acolo, la mănăstire, că i s-a pus la inimă și i-a plăcut tare. După ce s-a întors Sfântul din călătorie, ucenicul îi spune: Părinte, uite care e situația: cât Sfinția Voastră ați fost plecat, eu în timpul ăla am vizitat o mănăstire și mi-am dat seama că noi nu ne mântuim.Dumneata te rogi numai cu «Doamne, miluiește-ne!», dar ei, acolo, cântă frumos, de nu se poate spune! Ce frumusețe de cântare! Eu mă duc acolo, că eu aici, cu dumneata, nu mă mântuiesc! Părintele i-a răspuns: Du-te! Și a plecat ucenicul... După ce a plecat, Sfântul s-a pus în genunchi și s-a rugat lui Dumnezeu și a zis așa: Doamne, arată-i adevărul! Și a lucrat Dumnezeu în așa fel, că, în momentul când ucenicul o intrat pe ușa mănăstirii, a început un cutremur de pământ. Și-atunci, toți călugării au lăsat cântarea, s-au pus în genunchi și au început să se roage: Doamne, miluiește-ne! Doamne, miluiește-ne! Și-atunci, el s-a gândit: O, păi Sfântul la care am fost eu, așa se ruga - «Doamne, miluiește-mă!». Dacă au lăsat cântările astea frumoase și au zis «Doamne, miluiește-ne!», înseamnă că e mai mare «Doamne, miluiește-ne!» decât cântările! Și s-a întors înapoi la Sfântul de unde a plecat și i-a povestit toată întâmplarea.
