În satele aproape pustii din România, bătrânii rămași în urmă se luptă de la o zi la alta pentru a-și asigura cele necesare traiului. Cu pensii mici, venituri insuficiente și tot mai puține resurse, unii ajung să aleagă între alimentele pe care și le permit și cele la care trebuie să renunțe.
„Dacă am, mănânc. Dacă nu am, nu mănânc”
Pentru unii dintre vârstnicii de la sate, mesele de zi cu zi au devenit o adevărată problemă. Un bărbat povestește că au existat seri în care nu avea ce să pună pe masă și era nevoit să apeleze la cunoscuți pentru a cumpăra alimente.
„Într-o seară n-aveam ce mânca. N-aveam! Am vorbit cu o femeie să-mi aducă un kilogram de brânză”, povestește acesta.
Prețurile tot mai mari îi obligă pe oameni să reducă inclusiv cantitatea de pâine pe care o consumă.
„În loc să mănânc o pâine pe zi, mănânc o jumătate de pâine”, spune bărbatul.
Viața cu doi cartofi, o roșie și două cepe
Lipsurile se resimt și atunci când vine vorba despre cele mai simple alimente. Un alt mărturisitor descrie cât de dificil a devenit să își cumpere chiar și câteva produse de bază.
„Grea este din zi în zi, să ajungi tu să cumperi doi cartofi, o roșie, două cepe”, spune acesta.
Pentru oamenii cu venituri mici, fiecare leu este drămuit, iar cumpărăturile sunt făcute în funcție de ceea ce își permit în ziua respectivă.
„Eu pot să mă culc și nemâncat”
Sărăcia îi împinge pe unii bătrâni să accepte situații pe care cu greu și le-ar fi imaginat în urmă cu ani.
„Eu pot să mă culc și nemâncat”, mărturisește unul dintre ei.
Un alt bătrân spune simplu cum arată lupta pentru supraviețuire: „Dacă am, mănânc. Dacă nu am, nu mănânc”.
Bătrâni care au muncit o viață, dar nu au pensie
Printre poveștile celor rămași în satele depopulate se află și oameni care au muncit ani întregi, dar care nu beneficiază de o pensie suficientă sau chiar nu au dreptul la pensie.
„N-am dreptul la pensie... nu mi s-au dat bani acolo ca să pot ieși la pensie”, spune unul dintre bătrâni.
În ciuda greutăților, mulți încearcă să se gospodărească singuri, așa cum au făcut toată viața. Își cultivă pământul, cresc animale atunci când mai pot și încearcă să producă o parte din hrana de care au nevoie.
Poveștile lor arată o față mai puțin vizibilă a României rurale: sate în care populația îmbătrânește, iar pentru cei rămași fiecare zi poate deveni o luptă pentru hrană și supraviețuire.
