După ani de reziliență în fața unei piețe a energiei instabile, gigantul Azomureș, deținut de grupul elvețian Ameropa, a ajuns într-un punct critic. Decizia de a trimite sute de oameni în șomaj tehnic și de a îngheța contractele cu partenerii externi nu este doar o măsură de austeritate, ci rezultatul unui blocaj prelungit în dialogul cu statul român.
Eșecul negocierilor cu Romgaz: O analiză lungă fără finalitate
De un an de zile, viitorul platformei de la Târgu Mureș atârnă de o posibilă preluare de către compania de stat Romgaz. Deși procesul de analiză tehnică, financiară și juridică (due diligence) a fost finalizat, iar autoritățile au sugerat că o ofertă angajantă va apărea până la finalul anului 2025, realitatea din teren este sumbră: nu există nicio ofertă oficială și niciun calendar clar de execuție.
Această incertitudine lasă singurul producător de îngrășăminte azotoase din România într-un vid decizional care erodează zilnic capacitatea industrială a țării.
Captivi în volatilitatea pieței gazelor
Problema de fond rămâne lipsa unui cadru structural care să protejeze marii consumatori industriali. În timp ce alte state europene oferă mecanisme de stabilitate, industria românească este expusă direct șocurilor de preț. Fără un acces sustenabil la gaze naturale, instalațiile de pe cele 100 de hectare de la Târgu Mureș riscă să devină simple piese de muzeu, în ciuda unor investiții de peste 300 de milioane de euro realizate în ultimul deceniu pentru modernizare și mediu.
Cifrele dezastrului
Anul 2024 a lăsat răni adânci în bilanțul companiei, cu pierderi de 505 milioane de lei, la o cifră de afaceri de 1,6 miliarde.
Costul social este însă cel mai greu de suportat:
600 de angajați direcți intră în șomaj tehnic.
1.500 de lucrători ai contractorilor rămân fără activitate.
75% din producție, care ajungea de obicei pe masa fermierilor români, dispare de pe piață.
Un semnal de alarmă pentru securitatea alimentară
Josh Zacharias, Directorul General al Azomureș, avertizează că amânarea deciziilor nu este o opțiune neutră, ci o formă de distrugere a valorii economice interne. Deși instalațiile sunt pregătite tehnic pentru repornire, lipsa unei strategii naționale transformă potențialul de 1,8 milioane de tone de îngrășăminte într-o promisiune neîmplinită.
Fără o intervenție rapidă și un parcurs credibil, România riscă să piardă nu doar o fabrică, ci independența resurselor necesare pentru agricultura națională.
