Inaugurarea de la 12 mai intră în seria proiectelor majore, nu multe, pe care Bucureştiul le-a marcat în raport cu spaţiul euroatlantic. Integrarea în NATO, integrarea în UE şi… Scutul.
După ce fanfarele au tăcut, steagurile au încetat să mai fluture şi oficialii au plecat, rămâne întrebarea fundamentală: cum va fructifica România, dincolo de umbrela strategică, faptul că a devenit, vorba unui oficial american, „un luptător care se bate la o categorie superioară de greutate”? Cum va face ca scutul să devină oportunitate şi nu capăt de drum. Aşa cum nu s-a întâmplat cu integrarea euroatlantică din 2007, care a lăsat senzaţia amară că Bucureştiul nu a avut niciodată un proiect post aderare.
Despre asta va fi vorba în acest material. Cum poate România valorifica Scutul până la capăt, ce nu ar trebui să (mai) facă şi ce ar trebui să facă, chiar dacă asta ne aduce inevitabil la elefantul din camera - Federaţia Rusă.
Dar să o luăm pe rând.
Miza economică – un pariu pierdut Odată intrată în UE, România avea, teoretic două cărţi fundamentale de jucat. Prima, economică. Dimensiunile sale în raport cu vecinii o făceau potenţial candidat la funcţia de actor regional semnificativ. Proiectul a fost ratat.
În timp ce polonezii, cehii sau ungurii şi-au creat proprii „campioni regionali”, pe care i-au susţinut, încurajat şi proiectat în exterior, România a ratat aproape toate ţintele. Între primele companii energetice din regiune, de pildă, cea mai mare este PKN Orlen din Polonia (20 miliarde de euro cifră de afaceri în 2015), a doua companie este MOL (16 miliarde Euro).
România, singurul stat din regiune cu resurse semnificative şi tradiţie în rafinare şi exploatare nu se află cu nicio companie în primii zece (Petrom, la un moment dat mult peste MOL-ul unguresc, a ajuns astăzi de 4 ori mai mic!). Mai mult, în acest top, polonezii au cinci companii, cehii doua, ungurii una si ucrainenii două.
Citeşte continuarea pe adevarul.ro
