Topul catastrofelor care vor distruge civilizația umană în 2012

Maya a fost o civilizație în zona Americii Centrale ce a înflorit între anii 2000 î.e.n. și 900 e.n., când au dispărut într-un mod misterios. Aceștia au lăsat în urmă o serie de monumente impresionante și dovezi ale unor cunoștințe matematice și astronomice de neegalat în lumea antică.

Una dintre cele mai controversate moșteniri este Calendarul Mayaș, care are o durată completă de circa 26000 de ani și se termină în 2012 (vezi detalii WIKI). Această dată a dat posibilitatea omenirii să vină cu o serie de ipoteze despre un prezumtiv sfârșit al lumii. Interesant este că mayașii nu au nici un fel de profeții cu privire la încheierea acestui ciclu.

Printre cele mai cunoscute teorii este cea a Plantei X sau Nibiru. Acest pseudo-corp (sau corpuri) ar trebui să intre în sistemul nostru solar (sau să-și facă apariția într-un fel sau altul) în preajma zilei de 21 decembrie 2012. Unii sunt de părere că se va ciocni cu Pământul, iar alții cred că doar trecerea sa prin SOL va descentra echilibrul newtonian suficient de mult pentru a duce la sfârșitul civilizației umane.

Nibiru nu este o idee nouă și a fost avansată pentru prima oară de către Philolaus, un filosof grec care a trăit în jurul anului 350 i.e.n. Chiar daca nu avea același nume atunci, acesta era de părere că Pământul ar trebui să aibă o contra-planetă care păstreze echilibrul. În perioada contemporană, un astronom amator, Zecharia Sitchin, a afirmat că a descoperit în textele sumeriene care descriu creația, existența a două planete, care s-ar fi ciocnit în trecut, formând Luna, centura de asteroizi de lângă Marte și Pământul. Nibiru sau ce a mai rămas din planetă, este pe o orbită eliptică foarte mare și trece periodic, odată la circa 3600 de ani, prin sistemul nostru solar.

O altă teorie la modă este Alinierea Galactică. Mai precis este vorba de parcurgerea sistemului solar a planului ecuatorial galactic, rezultând astfel alinierea Soarelui cu Pământul și centrul Galaxiei.  Este adevărat că sistemul nostru solar trece regulat prin planul ecuatorial al galaxiei. Această trecere durează circa 36 de ani, a început în 1978 și se va termina în 2017. Trecerea exactă prin centrul ecuatorial al galaxiei s-a făcut însă pe 7 mai 1998.

Inversarea polilor este și ea o teorie populară. Ideea este că axa de rotație nu a fost întotdeauna cea de astăzi și că nu va rămâne mereu aceeași, provocând la un moment dat o schimbare fizică a polilor planetei.

Cel mai important susținător al acestei teorii a fost Charles Hapgood. Acesta a afirmat, în două cărți, The Earth's Shifting Crust (care avea prefața scrisă de Albert Einstein) și Path of the Pole, că acumulări de gheață la unul dintre poli ar pute destabiliza axa de rotație a Pământului, modificare ce putea dura și 5000 de ani. Indiferent de durată însă, fiecare modificare aduce schimbări climatice majore.

Nici Maximul Solar nu este o ipoteză de ignorat. Întâmplător sau nu, următorul ciclu solar va avea un maxim de activitate în perioada 2011 – 2012, iar maximul solar va fi cel mai puternic din ultimii 400 de ani. S-a dovedit că petele solare, observate încă de pe vremea lui Galileo Galilei, au o legătură directă cu intensitatea maximului solar din ciclul de 11 ani prin care trece Soarele, iar în 2010 se va înregistra un număr maxim de 160±25 de pete solare.

Galaxia Pitică Săgetător se credea, până de curând, că este cea mai apropiată galaxie de Calea Lactee, la o distanță de doar 70000 de ani lumină. Studii recente au arătat că această galaxie mică a fost devorată încet de către Calea Lactee și s-ar afla acum la sfârșitul vieții. Adepții sfârșitului lumii în 2012 cred că sistemul nostru solar va fi vizitat de rămășițe ale acestei galaxii.

Una dintre puținele catastrofe care nu au legătură cu calendarul maiaș este erupția unui supervulcan, eveniment „prezis” pentru fatala dată de 21 decembrie 2012.

Ultimul eveniment galactic periculos ar putea fi o emisie puternică de radiații gama care ar distruge stratul de ozon și produce o extincție în masă. Deși în Calea Lactee există puține posibile surse (în jur de 30 de milioane) de radiații gama, oamenii de știință bănuiesc că o asemenea expunere la o explozie de radiații gama s-a produs deja în urmă cu 450 milioane de ani, la sfârșitul perioadei Ordovicianului. Un paleontolog de la Universitatea Kansas a arătat că o supernovă la doar 500 de ani lumină, ar putea duce la distrugerea a 50% din stratul de ozon al Pământului.

Dacă vom supraviețui acestor potențiale catastrofe cosmice și terestre, nu trebuie să uităm de încălzirea globală, războaie nucleare și bineînțeles Large Hadron Colider.