A strâns între pereții ei sute de suflete mutilate de regimul comunist. Mulți prizonieri deportați din URSS și-au găsit sfârșitul dupa gratiile reci de fier. Închisoarea din Sighetul Marmației demonstrează că spiritul omului poate atinge limite ale suferinței greu de imaginat.
Azi, celulele pușcăriei s-au transformat în file de istorie, pe care turiștii le răsfoiesc cu respirația tăiată. Memorialul Victimelor Comunismului din Sighet este primul muzeu din Europa dedicat celor care au fost închiși de vechiul sistem pentru ca aveau curajul să îl infrunte.
Odată ce îi treci pragul, te lovește un aer rece, apăsător. Simți fiori de gheață pe șira spinării. Închisoarea a fost construită în 1897. 50 de ani mai târziu, românii deportați sau prizonieri de război în Uniunea Sovietică, la repatriere treceau pe aici. După 1948, când comunismul s-a consolidat, Sighetul a devenit o închisoare pentru oponenții regimului.
Trecem printre chipuri de bărbați și femei, tineri și bătrani, fețe surâzătoare sau încruntate. Vieți curmate în numele unor idei nebune. La început erau închiși elevi, studenți și țărani. Au urmat apoi figurile de seamă ale României interbelice. În noaptea de 5 spre 6 mai 1950, peste 100 de foști demnitari și alți oameni importanți au fost aduși aici. Miniștri, politicieni, academicieni, istorici, ofițeri sau jurnaliști. Iuliu Maniu și-a găsit sfârșitul la Sighet.
Cămașa petic pe petic, bocancii găuriți și ciorapii cârpiți atât de mult încât sunt aproape destrămați...suficient cât să ne imaginăm mizeria și suferința, fie și pentru o clipă. Pentru ei, cei închiși, a însemnat zi după zi, an după an, tinerețea...și uneori viața.
Ioan Ilban avea 17 ani când a fost ridicat de Securitate și adus cu forța aici, fără nicio explicație. A fost unul dintre tinerii țărani maramureșeni care s-au opus sistemului. "După aproape o lună, tot de unul singur și infometat, am împlinit varsta de 18 ani. Nu pot uita ziua aia, într-adevăr.", își amintește bărbatul.
Cu timpul, s-a obișnuit cu pereții reci și mâncarea proastă. Aerul de afară îl putea respira zece minute pe săptămână, când aveau voie să iasă în curte. Cele mai groaznice lucruri nu începuseră încă.
În cei trei ani de detenție la închisoarea din Sighet și la alte pușcării din țara, Ioan Ilban a cunoscut sute de spirite îngenunchiate: "I-am cunoscut pe toți, aproape. Au făcut parte din grupul de rezistență din munții Tibleșului. Aici este tatăl meu, după arestarea mea, i-a gasit nod în papură ca să îl bage și pe tata la închisoare."
De multe ori, tortura avea un singur scop: moartea.
Zeci de deținuți politici ai închisorii din Sighet au fost îngropați aici, în Cimitirul Săracilor. Mormintele nu pot fi însă identificate pentru că gardienii aduceau trupurile noaptea și le îngropau pe întuneric.
Paginile despre ororile comunismului poate se vor îngălbeni în timp, însă - cum spunea Gheorghe Brătianu, "adevărul rămâne, oricare ar fi soarta celor care l-au servit... "
