Una dintre observațiile ușor de făcut când te întorci din Occident la București este nivelul incredibil al zgomotului. Fără să fie un oraș cine știe ce dinamic economic sau cultural, fără să aibă o viață de noapte la parametri comparabili cu Roma sau Amsterdam, totuși dezvoltă o multitudine de zgomote, de te miri de unde această ambianță intimidantă și agresivă, care te obligă să-ți pui palmele la urechi când ești în stradă. Claxoane, frâne, înjurături, un terasament nesilențios de pe vremea lui Pazvante, ziduri de beton care amplifică zgomotele. O cacofonie. Și acasă ești invadat de preferințele muzicale ale vecinilor, care țin morțiș să-ți spargă geamurile cu manelele sau rockul lor și care nu ar dori să adormi fără să afli ce gusturi au și că, în general, se simt bine - petrec în timp ce tu, fraiere, ai vrea să adormi.
Vor să te bucuri odată cu ei de sărbătorile onomastice, de sfinți și alte ocazii, mereu la îndemână de a chefui, chiuind, tropăind, dând boxele tare, scandând scârboșenii menite să ni-i arate plini de viață și fără prejudecăți. Cum ar fi cele legate de oră și de respectul pentru somnul celorlalți. Poliția (era să zic miliția) nu intervine – suntem o țară liberă. E prea plictisită de mulțimea reclamațiilor pe această temă și de ora nocturnă la care tot felul de inși se găsesc să sune la 112 pentru a cere să facă liniște.
Citește mai mult în Adevărul
