Stelian Tănase: Jocuri de noroc

Oare toţi românii s-au îmbolnăvit de mania ruletei?

Am fost câteva zile la Paris. Am vrut să văd cum arată un mare târg de carte. Până acum nu am reuşit să văd - cu excepţia celor de la Bucureşti - niciunul. Nicio instituţie nu s-a înghesuit să mă invite să îmi prezinte cărţile sau măcar să casc gura. M-am hotărât să mă duc singur - ceea ce are destule avantaje, neavând servituţi şi nici salamalekum de făcut cuiva. „Le Salon du livre“ s-a ţinut undeva spre Versailles, în sud, aşa că am fost silit să mă preumblu cam mult. Să traversez „oraşul-lumină” şi să îmi fac involuntar o impresie pe o rază mai mare ca de obicei.

Nostalgia mea legată de Bucureştiul iubit a funcţionat. M-am tot întrebat ce deosebeşte cele două oraşe atât de tare. Multe, fireşte. Dincolo de cele mari (acolo ai ce să vezi, aici aproape nimic), sunt şi chestiuni de detaliu care sar în ochi. M-a frapat, de exemplu, că pe marile bulevarde ale Parisului nu există săli de jocuri şi nici cazinouri.

La Bucureşti, unde locuiesc, pe distanţa unei singure staţii de tramvai, au apărut ca ciupercile după ploaie şase săli de jocuri. În acelaşi timp, nu există niciun cinematograf, nicio bibliotecă, niciun centru cultural, nicio sală de teatru, grădiniţă, bistro sau cafenea. La ultimul capitol, fireşte, dacă nu excludem câteva bombe afumate pline cu lumpeni şi beţivi. Şi la Universitate, b-dul Magheru, b-dul Elisabeta, „Kilometrul zero”, sunt mai multe săli de jocuri decât ar fi cazul.

Citeşte mai mult în Adevărul