Scandalul de la Constanţa întredeschide uşa spre o instituţie unde lucrurile se petrec mai mereu la adăpostul secretului. După ’89 am înţeles asta ca o penitenţă pentru colaborarea cu regimul comunist şi ca o dorinţă de a impune decenţă în jur. Ca efect, sondajele au plasat-o la “încredere” pe locul întâi. România nu a avut un caz Dreyfus care să ducă la separarea Bisericii de Stat. Reformele lui Cuza, deşi au deposedat-o de mari averi, nu au dus-o la periferie, dimpotrivă, au aservit-o şi mai mult consolidând atitudinea ei naturală de a se anexa statului şi de a-l servi în detrimentul societăţii şi individului.
Pe acest fond, Biserica ortodoxă a fost traversată de câteva scandaluri majore care au slăbit-o, chiar dacă aici se uită uşor. Aş da exemplul mitropolitului Ghenadie, descoperit că ducea o viaţă imorală şi coruptă. În loc să se ocupe de Domnul, de sufletele păcătoşilor, s-a observat, mulţi - mai ales la nivelul ierarhiei, mai puţin la nivelul clerului simplu - se ocupau de afaceri, aveau relaţii amoroase, încălcau canoanele, în frunte cu mitropolitul. A fost demis şi trimis în surghiun la mănăstire. S-a invocat atunci amestecul celor două mari partide, Liberal şi Conservator, dar aş observa că tocmai apropierea periculoasă a Bisericii de politicieni i-a făcut mai mult rău decât bine şi în această împrejurare. Ca de obicei, urmărirea în acelaşi timp a unei agende duble, sacră şi profană, duce la o echilibristică periculoasă. Scandalul Ghenadie scotea la iveală o stare de lucruri şi mai puţin o excepţie reprezentată de un mitropolit care una propovăduia şi alta dovedea.
