Răul făcut în numele binelui e o acrobaţie pe care specia umană o reuşeşte de secole bune. De la Inchiziţie la comunism şi de la primii muguri nazişti la arhitecţii contemporani ai terorii, omenirea şi-a inventat de fiecare dată alibiuri pentru grozăvii. A existat întotdeauna un refren justificativ, o lozincă îndrituitoare. Reducţionismul aprig („Cine nu e cu noi e împotriva noastră”) se lăţeşte în istorie în toate locurile unde argumentul trece drept erezie, iar dreptul la opţiune drept hachiţă revolută. Cine îşi permite luxul îndoielii e inconştient sau handicapat. Recursul la teroare nu ţine cont de continent, timp istoric, religie şi rasă. Teroarea funcţionează după aceeaşi reţetă şi are mereu acelaşi scop: capitularea îngrozită. Ideologizarea ei e tot mai simplă pe măsură ce forţa de ripostă a societăţilor democratice slăbeşte.
Odată dezlănţuită, teroarea ajunge pe ecran şi în pagina ziarului. În acest iureş feroce şi revanşard, nimeni nu are vreme pentru panseul lui Alan Brien: „Violenţa e vorba de duh a analfabeţilor”.
