Atunci am înţeles cum şi cât se poate minţi în politica românească. Privind în ochi naţiunea şi fără tremur de voce.
Revin acum, la patru ani după ce în plan etic vinovăţiile se vor fi prescris, asupra unui incident avut cu familia Săftoiu, cu Claudiu Săftoiu în primul rând. Mărturisesc că o fac dintr-un impuls mie însumi neclar, dar cu siguranţă născut din dorinţa de a lămuri ceva din bizara conduită a lui Claudiu Săftoiu, ce mi se pare că trădează un infantilism întârziat amestecat cu o maturizare forţată. Această compoziţie psihică îl împinge spre stări contradictorii: de la sincerităţi şocante la vehemente pocăinţe urmate de la fel de surprinzătoare turpitudini. Morala poveştii mele rămâne intactă şi cred că descifrează în parte complexul emoţional al recentelor ipotetice dezvăluiri ale d-lui Săftoiu privind invocatele năravuri securistice al preşedintelui Traian Băsescu.
