Procesul transnistrean este tergiversat de interesele părților terțe, spune un fost ambasador OSCE

Americanul William H. Hill a fost șeful misiunii OSCE din Republica Moldova între 1999 și 2006, iar în prezent este profesor de strategii pentru securitate națională la Colegiul Militar Național din Washington.
Hill a redactat un document în opt puncte intitulat "Reflecții asupra negocierii și medierii: lecții din Chișinău și Tiraspol". Documentul reprezintă conluziile la care oficialul a ajuns după șapte ani în care a încercat să medieze conflictul transnistrean. Formatul de negociere pentru Transnistria "5 plus 2" cuprinde părțile implicate - R. Moldova și Transnistria, mediatorii - Rusia, Ucraina și OSCE, observatorii - UE și SUA.

Ceea ce Hill a observat este că mediatorii conflictului, "unii mai des decât alții", și-au urmărit la un moment dat propriile interese. Astfel, actuala situație a ajuns să fie destul de problematică, constată Hill, părțile terțe implicate în negocierea soluției complicând prin rivalități politice și ambiții întreg procesul.

"În cazul Republicii Moldova, eu cred că Rusia, Ucraina, OSCE, UE și SUA au toate resursele necesare, expertiza și autoritatea politică pentru a contribui la o soluție privind chestiunea transnistreană. Totuși, implicarea tuturor acestor actori nu a condus la o soluție rapidă și nici la un progres rapid sau imediat. Această situație regretabilă ar putea fi explicată prin faptul că există în continuare o neînțelegere profundă între Chișinău și Tiraspol, pe care puterile din exterior nu au putut sau nu au vrut să o elimine. Mai mult, dinamica între participanții externi și situația lor geopolitică și rivalitățile au acompaniat negocierile și adesea au complicat procesul, în loc să-l faciliteze", este una dintre cele mai importante concluzii ale lui William Hill.

"Negocierile pentru o rezolvare pașnică a conflictului din Transnistria se desfășoară de peste 16 ani (...). În decursul celor două mandate ale mele ca șef al misiunii OSCE în Chișinău am fost martorul a șapte ani de convorbiri, întrevederi, suspendări de discuții, crize, acuzații reciproce și reluări ale negocierilor politice. Uitându-mă înapoi și rumegând îndelungata mea implicare în proces, am ajuns la o serie de observații în legătură cu procesul de rezolvare a conflictului moldo-transnistrean, dar și legat de negocieri și medieri, în general", scrie Hill.

Primul punct al concluziilor sale se referă la faptul că a înțelege cauzele unui conflict nu este același lucru cu a stabili cine trebuie învinovățit. "Interlocutorii mei de la Chișinău și Tiraspol erau foarte nerăbdători să îmi explice cine a stârnit conflictul, din ce motive și cine este responsabil. Firul general al discuțiilor era că, din moment ce partea adversă era responsabilă pentru conflict, disputa ar trebui rezolvată într-un mod favorabil propriei părți", scrie fostul oficial OSCE, explicând că pentru a se putea ajunge la un acord real este necesar ca ambele părți să își reevalueze în mod obiectiv comportamentul, să determine elementele ce ar putea fi interpretate greșit și să decidă ce ar putea schimba pe viitor pentru a putea facilita soluționarea.

A doua observație a ambasadorului OSCE este că demonizarea celeilalte părți ar putea fi o tactică eficientă pentru asigurarea susținerii politice, dar este puțin probabil să conducă la progrese în procesul de negociere. "Ani în șir, liderii politici de la Chișinău au catalogat entitatea transnistreană ca fiind 'o gaură neagră' condusă infractori, teroriști, traficanți de arme, și nu au pierdut nicio ocazie pentru a enumera abuzurile reale și imaginare comise de liderii de la Tiraspol. Similar, liderii transnistreni au acuzat liderii de la Chișinău de genocid. Aceste tactici au generat voturi și susținere politică, dar, de asemenea, au făcut ca dialogul și un posibil acord între reprezentanții celor două părți să fie tot mai greu de obținut", constată oficialul.

Cel de-al treilea punct constituie recomandarea ca părțile să se concentreze întotdeauna pe obiectivul final al procesului de rezolvare a conflictului, chiar și atunci când întreprind "zig-zag-uri tactice" în cadrul negocierilor. În 1993, misiunea OSCE și-a conturat o serie de principii pentru politica de bază în conflictul transnistrean: R. Moldova este o singură țară cuprinsă între granițele fostei Republici Socialiste Sovietice Moldova, Transnistria este o parte a R. Moldova și Transnistria ar trebui să aibă un statut special în cadrul R. Moldova. "Din ce am putut eu observa, liderii de la Chișinău și Tiraspol au încercat să schimbe periodic scopurile avute în vedere, scoțând în evidență anumite aspecte în detrimentul părții adverse", scrie William Hill, explicând că astfel de demersuri au atras după ele confuzie și neîncredere.

"Flexibilitatea tactică și disponibilitatea de compromis sunt lucruri benefice. Totuși, este nevoie și de o anumită consecvență a abordării și de asumarea unor obiective clare pentru a obține un succes în negocieri. Ambele au lipsit din acest proces de negociere", potrivit lui Hill.

A patra observație este că a discuta cu partea adversă nu înseamnă capitulare sau recunoaștere, ci este o etapă necesară pentru obținerea unei soluții pașnice pe termen lung. "Predecesorii  mei, eu și succesorii mei eram denunțați periodic, mai ales de partea dreaptă a Nistrului, că cerem reluarea dialogului, ceea ce ar fi însemnat, în opinia lor, recunoașterea unor criminali și a unor renegați.(...). Eu personal tind să interpretez refuzul de angajare în discuție ca un semn care indică frica de faptul că propria poziție este slabă sau nejustificată", se mai arată în document.

Cel de al cincilea punct subliniază faptul că progresul în chestiuni minore poate aduce câștiguri însemnate în negocieri. Procesul de soluționare a unui conflict se bazează pe stabilirea și menținerea încrederii între părțile implicate, dar, de regulă, fiecare manifestă suspiciune față de orice acțiune sau propunere venită din partea adversarului, explică Hill. "Un mod de a elimina astfel de suspiciuni este încheierea unor acorduri pe chestiuni mai puțin importante, mai puțin controversate și mai puțin amenințătoare. Acest demers demarează un dialog eficient între reprezentanții părților și conferă un sentiment de încredere că fiecare parte își îndeplinește angajementele luate. Încrederea este neprețuită în orice negociere, iar odată pierdută, durează ani în șir pentru a fi recâștigată, fiind posibil ca acest lucru să nu se mai întâmple vreodată", scrie analistul, exemplificând prin cazul Georgiei și Osetiei de Sud.

A șasea observație este că marile puteri pot fi adesea un impediment în găsirea soluției, dar că acestea nu pot împiedica efortul determinat pe plan local pentru încheierea unui acord. Este foarte tentant, în opinia lui Hill, ca unele puteri din exterior să fie invocate drept cauză pentru nerezolvarea disputei interne, în cazul conflictului din Transnistria cele două părți acuzând fie Rusia, fie Occidentul, dar mai ales SUA. "Este adevărat că toți mediatorii - unii mai des decât alții - și-au urmărit, la un moment dat, propriile interese. (...). Cert este însă că atât Chișinăul, cât și Tiraspolul, au organele legislative necesare pentru a lua și implementa decizii independente și pentru a trece la acțiuni care ar putea conduce la cooperare și reconciliere cu cealaltă parte. Mai ales în sfera economică, ambele părți au avantaje și valori care ar fi folositoare celeilalte părți. Puteri din exterior, precum Rusia, au o influență majoră, dar nu pot împiedica complet actorii locali să acționeze. Problema este că pentru numeroși actori locali, menținerea situației actuale a devenit preferabilă unor eforturi independente", constată oficialul OSCE.

Tacticile de punere sub presiune pot să funcționeze câteodată, dar adesea nu fac decât să enerveze partea adversă, scrie Hill la punctul 7. Atunci când una sau mai multe dintre părțile implicate în negociere sunt satisfăcute de status quo sau se tem de propunerile necesare pentru a ajunge la o înțelegere, atunci măsurile coercitive ar putea fi eficiente pentru a convinge părțile care au rețineri să avanseze către soluție. Hill dă un exemplu din cazul conflictului transnistrean, când în februarie 2003, UE și SUA au impus restricții de vize pentru Transnistria, iar autoritățile de la Tiraspol au părut îngrijorate de această măsură. Cu toate acestea, inițiativa constituțională a președintelui Voronin nu era pregătită și nici completă, comentează Hill, arătând că presiunea a fost exercitată într-un moment neprielnic și nu a avut efectul scontat.

Ultimul punct, cel de al optulea, atrage atenția că mai multe negocieri nu produc în mod necesar rezultate mai bune, acestea depinzând mai ales de intențiile dorințele și flexibilitatea părților implicate. În plus, arată Hill, adăugând un participant adițional într-o negociere, în speranța de a câștiga un plus de susținere pentru a determina ca cealaltă parte să cedeze, este o tactică destinată eșecului.
"Adesea, părțile participante la negocieri pot complica procesul prin implicarea animozităților politice, a ambițiilor și a rivalităților proprii", subliniază Hill.