Americanul William H. Hill a fost şeful misiunii OSCE din Republica
Moldova între 1999 şi 2006, iar în prezent este profesor de strategii
pentru securitate naţională la Colegiul Militar Naţional din
Washington.
Hill a redactat un document în opt puncte intitulat
"Reflecţii asupra negocierii şi medierii: lecţii din Chişinău şi
Tiraspol". Documentul reprezintă conluziile la care oficialul a ajuns
după şapte ani în care a încercat să medieze conflictul transnistrean.
Formatul de negociere pentru Transnistria "5 plus 2" cuprinde părţile
implicate - R. Moldova şi Transnistria, mediatorii - Rusia, Ucraina şi
OSCE, observatorii - UE şi SUA.
Ceea ce Hill a observat este că mediatorii conflictului, "unii mai des
decât alţii", şi-au urmărit la un moment dat propriile interese.
Astfel, actuala situaţie a ajuns să fie destul de problematică,
constată Hill, părţile terţe implicate în negocierea soluţiei
complicând prin rivalităţi politice şi ambiţii întreg procesul.
"În cazul Republicii Moldova, eu cred că Rusia, Ucraina, OSCE, UE şi
SUA au toate resursele necesare, expertiza şi autoritatea politică
pentru a contribui la o soluţie privind chestiunea transnistreană.
Totuşi, implicarea tuturor acestor actori nu a condus la o soluţie
rapidă şi nici la un progres rapid sau imediat. Această situaţie
regretabilă ar putea fi explicată prin faptul că există în continuare o
neînţelegere profundă între Chişinău şi Tiraspol, pe care puterile din
exterior nu au putut sau nu au vrut să o elimine. Mai mult, dinamica
între participanţii externi şi situaţia lor geopolitică şi rivalităţile
au acompaniat negocierile şi adesea au complicat procesul, în loc să-l
faciliteze", este una dintre cele mai importante concluzii ale lui
William Hill.
"Negocierile pentru o rezolvare paşnică a conflictului din
Transnistria se desfăşoară de peste 16 ani (...). În decursul celor
două mandate ale mele ca şef al misiunii OSCE în Chişinău am fost
martorul a şapte ani de convorbiri, întrevederi, suspendări de
discuţii, crize, acuzaţii reciproce şi reluări ale negocierilor
politice. Uitându-mă înapoi şi rumegând îndelungata mea implicare în
proces, am ajuns la o serie de observaţii în legătură cu procesul de
rezolvare a conflictului moldo-transnistrean, dar şi legat de negocieri
şi medieri, în general", scrie Hill.
Primul punct al concluziilor sale se referă la faptul că a înţelege
cauzele unui conflict nu este acelaşi lucru cu a stabili cine trebuie
învinovăţit. "Interlocutorii mei de la Chişinău şi Tiraspol erau foarte
nerăbdători să îmi explice cine a stârnit conflictul, din ce motive şi
cine este responsabil. Firul general al discuţiilor era că, din moment
ce partea adversă era responsabilă pentru conflict, disputa ar trebui
rezolvată într-un mod favorabil propriei părţi", scrie fostul oficial
OSCE, explicând că pentru a se putea ajunge la un acord real este
necesar ca ambele părţi să îşi reevalueze în mod obiectiv
comportamentul, să determine elementele ce ar putea fi interpretate
greşit şi să decidă ce ar putea schimba pe viitor pentru a putea
facilita soluţionarea.
A doua observaţie a ambasadorului OSCE este că demonizarea celeilalte
părţi ar putea fi o tactică eficientă pentru asigurarea susţinerii
politice, dar este puţin probabil să conducă la progrese în procesul de
negociere. "Ani în şir, liderii politici de la Chişinău au catalogat
entitatea transnistreană ca fiind 'o gaură neagră' condusă infractori,
terorişti, traficanţi de arme, şi nu au pierdut nicio ocazie pentru a
enumera abuzurile reale şi imaginare comise de liderii de la Tiraspol.
Similar, liderii transnistreni au acuzat liderii de la Chişinău de
genocid. Aceste tactici au generat voturi şi susţinere politică, dar,
de asemenea, au făcut ca dialogul şi un posibil acord între
reprezentanţii celor două părţi să fie tot mai greu de obţinut",
constată oficialul.
Cel de-al treilea punct constituie recomandarea ca părţile să se
concentreze întotdeauna pe obiectivul final al procesului de rezolvare
a conflictului, chiar şi atunci când întreprind "zig-zag-uri tactice"
în cadrul negocierilor. În 1993, misiunea OSCE şi-a conturat o serie de
principii pentru politica de bază în conflictul transnistrean: R.
Moldova este o singură ţară cuprinsă între graniţele fostei Republici
Socialiste Sovietice Moldova, Transnistria este o parte a R. Moldova şi
Transnistria ar trebui să aibă un statut special în cadrul R. Moldova.
"Din ce am putut eu observa, liderii de la Chişinău şi Tiraspol au
încercat să schimbe periodic scopurile avute în vedere, scoţând în
evidenţă anumite aspecte în detrimentul părţii adverse", scrie William
Hill, explicând că astfel de demersuri au atras după ele confuzie şi
neîncredere.
"Flexibilitatea tactică şi disponibilitatea de compromis sunt lucruri
benefice. Totuşi, este nevoie şi de o anumită consecvenţă a abordării
şi de asumarea unor obiective clare pentru a obţine un succes în
negocieri. Ambele au lipsit din acest proces de negociere", potrivit
lui Hill.
A patra observaţie este că a discuta cu partea adversă nu înseamnă
capitulare sau recunoaştere, ci este o etapă necesară pentru obţinerea
unei soluţii paşnice pe termen lung. "Predecesorii mei, eu şi
succesorii mei eram denunţaţi periodic, mai ales de partea dreaptă a
Nistrului, că cerem reluarea dialogului, ceea ce ar fi însemnat, în
opinia lor, recunoaşterea unor criminali şi a unor renegaţi.(...). Eu
personal tind să interpretez refuzul de angajare în discuţie ca un semn
care indică frica de faptul că propria poziţie este slabă sau
nejustificată", se mai arată în document.
Cel de al cincilea punct subliniază faptul că progresul în chestiuni
minore poate aduce câştiguri însemnate în negocieri. Procesul de
soluţionare a unui conflict se bazează pe stabilirea şi menţinerea
încrederii între părţile implicate, dar, de regulă, fiecare manifestă
suspiciune faţă de orice acţiune sau propunere venită din partea
adversarului, explică Hill. "Un mod de a elimina astfel de suspiciuni
este încheierea unor acorduri pe chestiuni mai puţin importante, mai
puţin controversate şi mai puţin ameninţătoare. Acest demers demarează
un dialog eficient între reprezentanţii părţilor şi conferă un
sentiment de încredere că fiecare parte îşi îndeplineşte angajementele
luate. Încrederea este nepreţuită în orice negociere, iar odată
pierdută, durează ani în şir pentru a fi recâştigată, fiind posibil ca
acest lucru să nu se mai întâmple vreodată", scrie analistul,
exemplificând prin cazul Georgiei şi Osetiei de Sud.
A şasea observaţie este că marile puteri pot fi adesea un impediment în
găsirea soluţiei, dar că acestea nu pot împiedica efortul determinat pe
plan local pentru încheierea unui acord. Este foarte tentant, în opinia
lui Hill, ca unele puteri din exterior să fie invocate drept cauză
pentru nerezolvarea disputei interne, în cazul conflictului din
Transnistria cele două părţi acuzând fie Rusia, fie Occidentul, dar mai
ales SUA. "Este adevărat că toţi mediatorii - unii mai des decât alţii
- şi-au urmărit, la un moment dat, propriile interese. (...). Cert este
însă că atât Chişinăul, cât şi Tiraspolul, au organele legislative
necesare pentru a lua şi implementa decizii independente şi pentru a
trece la acţiuni care ar putea conduce la cooperare şi reconciliere cu
cealaltă parte. Mai ales în sfera economică, ambele părţi au avantaje
şi valori care ar fi folositoare celeilalte părţi. Puteri din exterior,
precum Rusia, au o influenţă majoră, dar nu pot împiedica complet
actorii locali să acţioneze. Problema este că pentru numeroşi actori
locali, menţinerea situaţiei actuale a devenit preferabilă unor
eforturi independente", constată oficialul OSCE.
Tacticile de punere sub presiune pot să funcţioneze câteodată, dar
adesea nu fac decât să enerveze partea adversă, scrie Hill la punctul
7. Atunci când una sau mai multe dintre părţile implicate în negociere
sunt satisfăcute de status quo sau se tem de propunerile necesare
pentru a ajunge la o înţelegere, atunci măsurile coercitive ar putea fi
eficiente pentru a convinge părţile care au reţineri să avanseze către
soluţie. Hill dă un exemplu din cazul conflictului transnistrean, când
în februarie 2003, UE şi SUA au impus restricţii de vize pentru
Transnistria, iar autorităţile de la Tiraspol au părut îngrijorate de
această măsură. Cu toate acestea, iniţiativa constituţională a
preşedintelui Voronin nu era pregătită şi nici completă, comentează
Hill, arătând că presiunea a fost exercitată într-un moment neprielnic
şi nu a avut efectul scontat.
Ultimul punct, cel de al optulea, atrage atenţia că mai multe negocieri
nu produc în mod necesar rezultate mai bune, acestea depinzând mai ales
de intenţiile dorinţele şi flexibilitatea părţilor implicate. În plus,
arată Hill, adăugând un participant adiţional într-o negociere, în
speranţa de a câştiga un plus de susţinere pentru a determina ca
cealaltă parte să cedeze, este o tactică destinată eşecului.
"Adesea, părţile participante la negocieri pot complica procesul prin
implicarea animozităţilor politice, a ambiţiilor şi a rivalităţilor
proprii", subliniază Hill.
Procesul transnistrean este tergiversat de interesele părţilor terţe, spune un fost ambasador OSCE
